Tipuri de traume și impactul lor

Există mai multe tipuri de traume și diferite efecte ale lor. Toate schimbă structura psihicului uman și îi crează mecanisme dezadaptative. Ele vin să îl ajute să supraviețuiească, dar în același timp, îl mențin blocat în suferință. Trauma nu afectează pe toată lumea la fel. În timp ce unii oameni dezvoltă o tulburare de stres posttraumatic (PTSD), alții vor fi mai rezilienți și vor prezenta simptome subclinice sau consecințe care nu se încadrează în criteriile de diagnostic. Modul în care un eveniment afectează un om depinde de mulți factori. Aici includem și caracteristicile personale, nivelul de dezvoltare, de educație, tipul evenimentului, factorii socioculturali, sprijinul extern etc

Traumele pot fi:

– Traumă simplă: un eveniment unic (de exemplu accident de mașină, fenomene grave ale naturii etc)

– Traumă complexă: situații traumatizante de lungă durată, repetitive, prelungite (abuz fizic sau sexual, abuz emoţional, violenţă domestică, război etc).

Tipuri de traume și impactul lor:
– Traumele existenţiale 

Apar atunci când viața îți este pusă în pericol. Fie că vorbim de accidente, de fenomene naturale periculoase. Fie că vorbim de acțiunea mamei de a renunța la sarcină (la tine). În cazul din urmă bebelușul se clivează de sine, se rupe, pentru a putea să supraviețuiască. În astfel de traume existențiale ești copleșit de panică și frică de moarte. Prin urmare ești nevoit să te clivezi pentru a supraviețui șocului. Ulterior trăiești reprimând această surescitare. Iar anxietatea din tine este asociată acelei părți traumatizate care se află încă într-o stare de urgență maximă.

– Traumele de pierdere

Sunt cauzate de pierderea unui om de care te-ai atașat puternic la nivel emoțional. Moartea unui părinte sau a propriului copil sunt printre cele mai profunde traume. O astfel de pierdere crează în psihicul uman un conflict psihic și o rupere interioară imposibil de oprit. Se produce o durere atât de mare, insuportabilă, încât intră în funcțiune mecanismele de supraviețuire – iluzia unei reîntâlniri în ”altă lume”, gândirea permanentă la eveniment și ce ai fi putut să faci altfel, vinovăția, iluzia că persoană pierdută este încă aici, într-o pisică, vrabie, plantă, simțirea unui spirit în casă, menținerea camerei neschimbate, idealizarea celui dispărut, o nouă sarcină după pierderea unui copil, pentru a-i lua locul, minimalizarea pierderii etc.

– Traumele de identitate 

Sunt o formă de traumatizare care apar atunci când nu ești dorit de propria mamă (de multe ori nici de propriul tată). Faptul că exiști, deși părinții tăi nu ar vrea să o faci și îți transmit asta, poate fi greu de suportat. Copilul trăiește într-o permanentă luptă pentru existență. Iar pentru a exista într-un mediu extrem de ostil copilul renunță la el, la nevoile lui, pentru a se adapta la nevoile celorlalți și a fi lăsat să trăiască. Renunți la propriul eu pentru a rămâne de pază într-un mediu care nici nu te lasă cu adevărat să te dezvolți.

 

Acest tip de traumă apare și când mama sau tatăl își doresc, să zicem, un băiat și au o fată. Nu am dat întâmplător acest exemplu. În societatea noastră băieții sunt văzuți ca având cumva o valoare mai mare. În ambele cazuri copilul nu își poate defini propria identitate și se luptă să își ascundă rușinea că nu este dorit. Prin urmare, ca adult eviți cât poți de mult să privești în trecut. Te identifici cu opiniile, credințele și atitudinile altora. Privești exclusiv în exterior și îți consumi vitalitatea acolo. Îți conturezi propria persoană după spusele altora pentru că te simți gol în interior și nu ai contact cu sine.

– Traumele de iubire 

Atunci când un copil nu primește afecțiune și iubire de la mama lui, sau de la tatăl lui, psihicul are nevoie de strategii de supraviețuire, pentru că, o astfel de respingere este prea mult de dus. Atunci copilul intră într-o luptă de a le demonstra părinților că merită să fie iubit. Își idealizează părinții. Se identifică cu tot ce i-au spus părinții că este. Încearcă să își salveze părinții, chiar și când aceștia nu se cer salvați. Își ignoră propriile dureri, propriile traume și pe sine însăși. Propriile tale nevoi devin, în fapt, nevoile persoanelor de la care aștepți iubire. Te pui în serviciul lor. ”Dacă tu ești fericit și eu sunt fericit”. ”Dacă tu ești trist, eu fac orice să îți alung tristețea”. ”Dacă tu ai o problemă, eu o rezolv pentru tine”. Trauma de iubire produce această nevoie de a veni mereu în sprijinul celor din exterior. Iluzia iubirii devine mecanism de supraviețuire.

– Traumele de sexualitate

Abuzul sexual, sub diferitele lui forme de stimulare sexuală forțată (viol, atingeri, masturbare, vizionare scene sexuale etc) este o lezare atât de profundă a psihicului uman încât nu îți  mai rămâne decât să te rupi pentru a te ascunde de tot războiul din interior. Durere, umilință, trădare, rușine, scârbă, vină, neputință, frică, deconectarea de propriul corp. Ca efect al acestei rupturi profunde, cine a suferit un abuz sexual în copilărie, are dificultăți în a recunoaște că a suferit o agresiune sexuală, nu mai are acces la acea parte. Ca și cum ai luat totul, l-ai pus într-o cutie și ai aruncat-o pe fundul mării din disperare că realitatea asta te va ucide. Ai nevoie de ani de terapie pentru a ajunge la amintirile înregistrare în psihic și în corp. Deși corpul îți transmite de ani de zile semnale (inflamații ale organelor sexuale, dureri din timpul actului sexual, infertiltate etc). Un efect al traumelor de sexualitate devine tocmai sexualizarea ca mecanism de supraviețuire, ca iluzie că nu ești singur și lipsit de apărare, că deții controlul prin actul sexului. Act care îți oferă, prin orgasm, cel puțin pentru o perioadă scurtă, sentimentul de a fi ”plin de viață”. 

– Traumele de ataşament (simbiotică)

Au loc atunci când copilul nu poate realiza o relație de atașament sănătos în principal cu mama, sau cu tatăl în lipsa mamei. Atașamentul nu se poate realiza atunci când părinții nu sunt lângă copil sau atunci când sunt fizic, dar din cauza propriei traumatizări sunt absenți emoțional. Cea de a doua variantă este chiar și mai bulversantă. Părintele este lângă tine și cu toate acestea este absent. Indiferent ce faci, dacă ești cuminte, sau furios, tăcut sau gălăcios, ascultător sau sfidător, nu primește iubirea, înțelegerea și atenția de care ai imperios nevoie pentru a trăi. Când nu poți ajunge la mamă, te îndrepți către tată, dar nici pe el nu îl găsește acolo. Pentru că, de cele mai multe ori amândoi sunt în fapt traumatizați. Oamenii traumatizați se atrag în relații de cuplu. Iar oamenii traumatizați sunt blocați în mecanismele lor de supraviețuire care nu le permite să creeze acea legătură de atașament sănătos de care orice copil are nevoie.

– Traumele unui întreg sistem de ataşament

Când oamenii care au suferit traume se găsesc și întemeiază o familie, sunt predispuși la a crea chiar ei traume de atașament cu copiii lor tocmai pentru că sunt deja traumatizați. Când acești copii nu își procesează traumele și la vârsta adultă intră în relație cu alți adulți traumatizați vor crea și ei traume de atașament și tot așa. Astfel se crează din generație în generație sisteme de atașament în care relațiile sunt marcate de traume și continuă să producă traume. Acestea sunt familiile în care există membri care nu pot ieși din rolul de agresor și membri care nu ies din rolul de victimă. Sunt familii în care există foarte multă indiferență, lipsă de respect și de iubire, violență și alte tipuri de abuzuri. 

Un tip de traumă duce la un alt tip de traumă și astfel omul trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși, cu un gol intern pe care nu reușește niciodată să îl umple.

Trauma existențială și Trauma de pierdere duc la Trauma de atașament și la Trauma unui întreg sistem de atașament. Dacă ”Nu pot trăi!”, ”Nu mai am omul iubit!”, atunci ”Nu sunt văzut și auzit!” prin urmare ”Nimeni nu mă iubește!”.

 

Trauma de identitate duce la Trauma de iubire, ea duce la Trauma de atașament și ea la Trauma de sexualitate. Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

 

Ce ne rămâne de făcut atunci când realizăm măcar parțial, măcar puțin, ce impact puternic negativ au avut evenimentele la care am fost expuși, cum sunt ele de fapt o traumatizare, este să intrăm într-un proces de psihoterapie a traumei. Să ne accesăm partea sănătoasă din noi, să vindecăm partea traumatizată și să renunțăm la partea supraviețuitoare care luptă să ne țină departe de traumă … luptă totuși în defavoarea noastră. 

 

”În fiecare dintre noi, există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!” 

Recomandări de lectură pentru aprofundare:

* Corpul meu, trauma mea, eul meu – Franz Ruppert

* Traumă, anxietate și iubire – Franz Ruppert

 

Sursă poza: Sydney Sims @ Unsplash

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create503

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu