Educatia si linia fina dintre libertate si sustinere (interviu cu Oana Moraru)  

Am încercat să îi adresez întrebări Oanei Moraru, fără a trasa o direcția a răspunsurilor pe care le preconizam că le voi primi, cele pe care le mai auzisem și le mai citisem și le mai învățasem pe tot parcusul formării mele. Am încercat să întreb ca un părinte care nu are prea mult acces la detalii despre psihologia copilului și modul în care se formează el, trăind în mediul de acasă dar și în interacțiune cu ceilalți. Sunt întrebări pe care le-am descoperit de multe ori la părinții cu care lucram când țineam grupurile de educație parentală. Sunt detalii care mă reocupă și pe mine, ca părinte.

Oana Moraru are 20 de ani experiență în învățământul privat și public, este fondator și manager al Școalii Helikon, consultant educațional, învățător și profesor.

  1. Sistemul actual de învățământ (de stat) pare prea rigid. Cât este adevăr și cât sunt părinții sceptici și temători?

E puțin spus rigid. E învechit, disfunctional și abuziv. Pentru că mediocritatea s-a generalizat, reflexul comun este să ne adaptăm cu toții la ce există deja, să găsim excepții frumoase, să vorbim în șoaptă despre dezastru, pentru că ar însemna că lovim în prea mulți oameni. Suntem ca în povestea broaștei care a fiert treptat în oală. Nici nu știm când a survenit sfârșitul; din punctual meu de vedere suntem acum în perioada post-tragedie, când unii și alții încă ne târâm, mai peticim, mai ne facem că nu știm ce se întâmplă.

De ce sunt atât de vehementă? Pentru că politețurile sunt ridicole când o țară întreagă bâjbâie de atâți ani și asistă nepăsătoare la statistici despre 90% copii martori ai unei agresiuni sau umiliri în școală,despre cel mai mare nivel de violență școlară, despre 42% analfabeți funcționali, despre facultăți de carton unde studenții nu știu să scrie românește corect. O spun cu toată responsabilitatea: suntem 100 de ani în urma țărilor dezvoltate în educație: avem o școală profund birocratizată, cu o pedagogie după ureche, susținută doar de sistemul de meditații și eforturile individuale ale familiilor, acasă. Și nimeni nu vorbește despre asta pentru că amploarea jenei au făcut ca sistemele de referință calitativă să devină periferice și invizibile.

  1. Fiecare părinte își conturează o proprie filozofie de viață care este posibil să nu se suprapună cu sistemul de învățământ actual. Cum să echilibrezi balanța? Cum dezvolți o relație sănătoasă familie-copil-școală?

Părinții români treziți oarecum au o misiune grea. Vor exista mereu duplicitate, dublu standard și concesii în relația familie-școală. Singurul lucru pe care îl pot promite familiilor este că un copil iubit necondiționat acasă, văzut pentru ceea ce este el, apreciat și validat ca om, dincolo de rezultate școlare sau performanțe exterioare, trece mai elegant prin sistem.  E încărcat pe interior și mai greu de rănit: nu e reactiv, are o înțelepciune: înțelepciunea și echilibrul omului iubit. Mai mult, părinții trebuie să fie conștienți că fără ajutorul lor, fără educația caracterului întru reziliență, răbdare, ascultare activă și hărnicie, nu există creștere adevărată în niciun sistem, oricât de bun ar fi el.

  1. De câtă direcționare, poate chiar împingere de la spate, are nevoie un copil pentru a învăța și de câtă libertate?

Împinsul de la spate este control. E ca și cum telecomanda stă în mâna altcuiva, iar eu, ca identitate, nu exist fără celălalt, superior mie. Expresia ”împinsului de la spate” a apărut ca rezultat al unui sistem care toarnă în copii fără să formeze matca gândirii. Părinții lor au trebuit să preia acasă teme și recuperări de explicații pierdute în clasă – fie din nepriceperea dascălului, fie din stufoșenia programei – și de aici a apărut expresia cu năduf al lui ”eu trebuie să îl împing de la spate, că altfel nu merge!”. Sigur că generații întregi se simt mânate din urmă în sensul că inerției lor carateristice li se așază din spate ambițiile și speranțele parentale. Numai că nepăsarea sau dezangajarea copiilor vine din ora aia în care învățarea se pretinde fără implicarea lor emoțională, pragmatică, personală, fizică și socială. De aici apatia copiilor și agitația ”împingătorilor de la spate”.

Sigur că unii copii trebuie sprijiniți mai mult, iar alții sunt mai siguri și mai autonomi. Sprijinul parental trebuie să existe, din umbră, în sens inspirațional și ocrotitor.

  1. Cum descoperim talentele copilului nostru și vocația lui?

Talentele sunt naturale, nu trebuie descoperite. Tot ce e natural iese singur la iveală. Dacă noi nu le vedem adesea este pentru că ne orbesc fricile sau ambițiile de împlinire prin copii sau pentru că stăm uneori prea aproape, prea în ceafa lor, ca să mai prindem vreodată o imagine de perspectivă a adevăratului lor spirit. Fiecare suflet vine pe lumea asta cu o misiune, cu o vocație. Fiecare om este aici ca să crească. Învățarea însăși este un fenomen natural, pe care omenirea l-a instituționalizat și șablonizat din interese pur economice. Talentul copiilor devine vizibil dacă sunt lăsați suficient de autonomi să își construiască vocea proprie, adică felul în care ei vorbesc cu sine în propriul gând despre lume și viață, despre ce le face plăcere sau nu. Talentul iese la suprafață dacă în primii lor ani copiii au avut șansa să fie martorii unor oameni pasionați, entuziaști, care ard ei înșiși în talentul lor. Copiii se contaminează de energia noastră. Dacă noi suntem părinți cu vibrație interioară vie, cu angajament total în ceea ce facem, dacă suntem suficient de jucăuși și creativi, de flexibili și prezenți, este imposibil pentru copil să nu audă glasul propriei vocații.

Cei care rătăcesc în viață au trăit probabil în ape fie tulburi acasă, fie liniștite, sigure și subțirele, fără volburi, fără cascade de inspirație, pasiune și aventură.

Dacă vreți să aflați mai multe despre cum să trasam linia fină dintre libertate și susținere atunci când vine vorba despre educația copiilor noștri, vă invit să participați la conferința ”Liber la educație sau educație la liber?”, organizată pe 11 iunie. În cadrul conferinței vor veni ca speakeri Oana MoraruGyorgy Gaspar și Carmen Lica, iar Special Guest va fi Larisa Petrini. Întregul eveniment va fi moderat de Alice Nastase, redactor-șef al revistei Marea Dragoste-Tango. Mai multe detalii despre eveniment, găsiți aici.

Educatia si linia fina dintre libertate si sustinere (interviu cu Oana Moraru) (1)

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

2 comentarii la „Educatia si linia fina dintre libertate si sustinere (interviu cu Oana Moraru)  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu