Performanta cere abuz ?

Când am citit articolul scris de Tolontan despre cartea Mariei Olaru și copiii bătuți ai României, m-am îngrozit, m-am înfuriat, m-am scuturat de câteva ori încercând să mă dezbrac de gânduri, căutând să îmi spun că nu-i adevărat … dar știu că este. Am cunoscut o gimnastă, știu suficiente povești încât să nu pot să neg, așa cum am tot citit că o fac alții. M-au îngrozit și comentariile unora care aprobă abuzul asupra copiilor ca metodă de a aduce performanță. Da, cred că este nevoie de rigozitate, program, reguli, muncă, seriozitate, dedicație, sacrificiu. Dar bătaie, umilință, să calci în picioare bucata aia de om ? Cum să poți? Cu ce drept? Cum te mai numești tu ”om” și cum mai privești victorios la medaliile alea? M-am scuturat iar de câteva ori gândind că citesc despre alte vremuri, că în lumea asta a mea nu este posibil ca cineva să facă asta, să aprobe sau să scuze oamenii care fac asta. Dar nu, din pacate pentru mine, copilul meu și pentru mulți dintre voi și copiii voștri, încă asta este societatea în care trăim. Încă există oameni încrâncenați după succes, medalii, diplome, renume, adulți care se comportă ca și cum copiii din mâna lor nu valorează nimic fără titluri și premii și îi presează să sacrifice orice pentru asta, la o vârstă la care ei nici nu înțeleg prea bine ce sacrifică.

Am stat zilele trecute față în față cu astfel de oameni, mă rog, un fel de a spune ”oameni”. I-am ascultat cum se defineau prin diplome și premii și susțineau fără pic de reținere că succesul cere palme, multe, grele, consecvente. Am înlemnit. Aș fi vrut să nu îmi pese de context și să pot să mă ridic, ținând zâmbetul pe buze, să aduc o linie, mai bine un par, și să lovesc cu sete peste mâinile alea care gesticulau convingătoare a violență. ”Oameni” care acum, în lumea asta, asta în care trăim și noi, învață alți copii un astfel de drum spre succes. Priveam ”oamenii” ăia și dincolo de ei vedeam copiii pe care îi instruiesc, înghesuiți în suferința lor, copii care îi văd ca pe niște părinți, cu atât mai mult cu cât poate chiar nu mai au părinți, îi idolatrizează până în punctul în care le găsesc scuze pentru comportamentul lor lipsit de orice picătură de umanitate și iubire. Vedeți, asta e marea problemă a performanței prin abuz: ajungi să crezi cu adevărat că violența ți-a adus succes și mai mult, să o aplici fără regret, pe alți copii dornici de succes. De fapt același lucru se întâmplă și cu educația parentală abuzivă.

Da, sunt convinsă că Maria Olaru a scris o carte incomodă, nu doar pentru antrenorii din ea, ci și pentru părinții care implementează violența ca metodă de educație, pentru profesorii care fără țipăt, frică, șantaj nu pot face copiii să asculte, riscând de fapt să nu audă, pentru atrenorii care nu sunt capabili să aducă performanță fără teroare.

Da, nu știu eu cât adevăr există în acea carte, dar din păcate știu sigur că încă sunt ”oameni” care caută succesul cu palmele lipite pe existența fragilă a copiilor și momentan mă rog ca băiatul meu să nu își dorească performanță în vreun sport sau dans sau cine știe ce altă formă de artă a durerii.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: