Este greu sa fii un parinte bun pentru copilul tau pana nu esti un om bun pentru tine

Mă uit uneori în urmă pe blog la ce am tot scris pe aici. Citesc să îmi amintesc de David și ghidușiile lui, citesc despre Emma și de fapt ce fac este să mă uit înapoi la cine eram și ce viață trăiam.

Și ce mi-a sărit în ochi, ca reclamele alea enervante de pe atât de multe site-uri, a fost trecrerea de la focusul meu trecut asupra ”Cum să fii un părinte bun” la focusul actual ”Cum să fii”. Cum să trăiești cât mai aproape de tine, să te cunoști, să accepți cine ești și să lucrezi spre cine ai vrea să fii. Și știu de ce am făcut trecerea asta. În parte pentru că așa s-a derulat viața mea în ultimii 4 ani și jumătate de când sunt mamă, am fost atentă să fiu un părinte bun pentru David, până am realizat că asta este imposibil până nu devin un om bun pentru mine. Că nu am cum să îl învăț pe copilul meu ceea ce eu nu știu. Scriam altă dată că vreau să cresc un copil fericit. Va crește așa și va rămâne așa dacă eu voi fi. Am zis mereu că vreau să îl învăț pe David să iubească viața. Dar eu o iubesc? Că aș vrea să se iubească pe el, să știe ce își dorește și să trăiască încercând să obțină ce îl face împlinit. PE EL, nu pe ceilalți. Dar eu mă iubesc? Și știu ce mă împlinește? Și îmi ofer asta?

De aici ar trebui să plecăm de fapt. Sunt informații despre parenting blând pe toate gardurile și asta e bine, e genial, am evoluat, cineva ne învață și pe noi cum să ne uităm cu blândețe la oamenii pe care îi creștem acasă. Dar informațiile astea pe ce se așează? Învățăm mecanic ce să facem pentru copiii noștri. Suntem în permanență de gardă la emoțiile lor. Le vorbim blând și ne înghițim suferințele cu lingurința și emoțiile la fel. Renunțam la ce ne place nouă să facem pentru noi, doar ca să fim cu ei. Fugim bezmetice între job și alte responsabilități ca să prindem cât mai multe ore cu ei. De multe ori cu mintea la rapoarte și câți chiloți mai avem de spălat acasă, și pe ai cui.

Eu vă întreb altceva? Și mă întreb și pe mine. Și vă rog să vă gândiți la asta. Eu o fac de ceva timp. Ce îi învățăm de fapt? Ce model văd ei în noi? Nu cumva să renunțe la ei înșiși pentru a fi atenți la omul pe care îl iubesc? Nu cumva le predăm lecția sacrificiului? Sau cea a ”nu fi atent la tine și la ce simți, fii atent la celălalt și ce simte el”? Nu cumva află că este în regulă să nu faci ce îți place, doar pentru a fi cu cel pe care îl iubești? Nu cumva asta învață ei că este iubirea și că așa se fac relațiile, de gardă mereu la emoțiile celuilalt? Trăind în raport cu relația pe care o ai și nu cu tine însuți? Știți, relațiile se modifică, unele se dizolvă, altele se duc odată cu moarte, dar tu rămâi cu tine în toată viața pe care o ai.

Știu că sunt linii fine trasate între renunțarea la tine și neglijarea omului pe care îl crești acasă. Dar să înveți să te uiți cu atenție la tine și la binele tău și să îți trăiești viața în acord cu asta, este o lecție fundamentală când vrei să crești un copil fericit.

Ești fericită? De fapt cu adevărat mulțumită de viața pe care o ai acum, AZI?

Atunci stai liniștită, copilul tău primește cea mai bună lecție pe care poți să i-o predai.

Nu ești?

Nu te îngrijora. Nu e niciodată prea târziu să înveți să fii.

De aici ar trebui să plecă în munca asta de a fi un părinte bun. De la noi înșine. Să fim blânde cu noi. Să fim atente la noi. Să ne întrebăm frecvent ce simțim și de ce și ce putem să facem cu asta. Să ne îmbrățișăm prin interior. Să ne iubim cu toate imperfecțiunile de pe noi și din noi. Să ne zâmbim și când greșim. Să avem puterea să ne recunoaștem nouă ce greșim, să nu ne judecăm, să învățăm să facem altfel. Să nu trăim doar în raport cu copiii noștri. Să trăim cu noi.

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Simone

    Esti minunată. Te citesc de ceva vreme cu mare drag. Dar articolul ăsta vine exact în plin proces de blandețe cu mine însămi. Şi e mult mai greu decât mi-am închipuit. Mulțumesc.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Da, e greu, stiu, ma chinui cu blandetea asta a mea asupra mea, de ceva timp 🙂 Iti multumesc mult pentru apreciere.

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: