Copiii salvatori si suferintele ascunse

Când eram mică și mă durea sufletul rău, fără să știu întotdeauna de unde vine, și de ce, și ce mă doare atât de tare, mă lipeam de peretele din bucătărie când toți dormeau. Era locul meu special. Un anumit perete și un anumit loc. La câteva palme bune deasupra mea era un raft de lemn pe care dormea un ghiveci uriaș cu o floare curgătoare. Stăteam acolo și mă întrebam adesea ”Dacă se va trânti ghiveciul ăsta în capul meu și voi muri, cineva va plânge după mine?”. Când lumea nu dormea și sufletul meu urla, mă ascundeam în baie și mă lipeam ghemuită cu spatele de gresia rece. Mă întrebam iar, de multe ori, dacă mă va lovi vreo boală grea, cine va plânge după mine? Cine va vedea ce se întâmplă cu mine? Mă vor vedea și pe mine? Mă ridicam din suferință și mă întorceam în viața pe care o aveam, tăcând din gură, fără să zic nimic, fără să deranjez, fără să mă vadă careva cu suferințele mele. Nu m-am îmbolnăvit niciodată și pare-se că nici nu am murit. Doar părți din mine s-au dus atunci.

Mereu am așteptat să mă vadă cineva. Acasă, la școală, la muncă, în relațiile pe care le-am avut.

În familiile disfuncționale, care ascund în spatele ușii de la intrare, toate durerile de pe pământ, copiii simt că sunt datori să rezolve ce nu merge și ce se chinuie toți să mintă că nu se întâmplă. Și căile prin care aleg ei să facă asta, să ”salveze” familia, sunt doar 3: să fie copii buni, copii răi sau copii invizibili.

Copiii buni sunt cei pe care toți par că și-i doresc. Învață bine, tac mult din gură, fac totul corect până la dungă, sunt realizați cumva pentru toți cei din jur, sunt veseli peste măsură, plini de un entuziasm, entuziasm cu care vor să acopere toată tensiunea de acasă.

Copiii răi sunt cei pe care toți par că nu și-i doresc. Sunt rebeli, intră în tot felul de acțiuni delicvente, creează probleme, probleme care distrag cu ușurință atenția de la adevăratele suferințe ale familiei. Nimeni nu se mai uită la ce se întâmplă cu părinții sau între ei, toți se uită la ce să facă cu copilul problemă pe care îl au. Copii care se sacrifică în voința inconștientă și dureroasă de a salva familia în care trăiesc.

Copiii invizibili sunt cei pe care toți par că nu îi văd. Nu cer nimic, nu fac necazuri, vorbesc puțin, fac tot ce trebuie fără măcar să li se ceară, nu vor să aducă nicio cerință în plus familiei care nu pare să poată să rezolve nimic. Stau cuminți în casă, lipiți de vreun perete. Treaba lor e ca nimeni să nu știe că există. Și în interiorul lor urlă disperați ca cineva să îi vadă.

Și când devin adulți, mare parte dintre ei nu se dezic de rolul pe care și l-au luat. Încă speră ca prin sacrificiul lor să salveze familia … de multe ori familia pe care și-au creat-o unii dintre ei, la indigo, cu cea pe care nu au putut să o salveze.

Unii deschid ochiii și luptă să se caute dincolo de ce au învățat în copilărie că e treaba lor să facă. Unii își schimbă haina și rolul și se ridică privind limpede spre viață. E liniște când nu mai lupți să salvezi ce nu poate fi salvat și ce nu stă în mâinile tale să faci. Abia când renunți la rolul de salvator trăiești cot la cot în familia pe care o ai așa cum e. Trăiești așa cum ești. Un om.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Andreea

    Oooooof Cristina, iar si pus punctul pe I, iar ma regasesc in articolele tale. Eu am fost copilul bun care mereu a incercat sa aiba grija de parinti…pana am ajuns sa am familia mea si sa imi dau seama ca o neglijez din cauza asta. Asa ca acum am devenit opusul…copilul problema care nu respecta regulile parintilor si s-a maritat cu un alt copil problema…cu care e foarte fericita. Dar parintilor nu le e ok, pentru ca nu e ceea ce isi doreau ei pentru mine. Si ma vindec incet, incet de asta…

    Reply
  2. Pingback: Sa nu ne mai ascundem suferintele de copiii nostri. Sa fim umani! - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: