Copiii invata de la noi cum sa isi controleze emotiile

Era târziu deja și trebuia să plecăm din casă. David făcea ceea ce face un copil, adică prea puțin îi păsa de asta. Îi explicam și el nimic. Era ocupat cu treaba lui, să se joace. Iar îi explicam și el nimic. La un moment dat corpul mi-a transmis evidentul ”Vezi că te apucă nervii și tu când ești nervoasă țipi și nu este în regulă să faci asta, așa că te rog să te potolești”. Stăteam acolo jos lângă David și respiram, închizând ochii din când în când.

– Mami, ce faci?
– Respir adânc. Simt că mai am foarte puțin să devin foarte nervoasă și când sunt foarte neroasă țip și nu vreau să țip la tine, nu e vina ta când eu devin nervoasă, așa că respir adânc să pot să mă calmez.
– Aaa, bine. Respiră. Mă duc să iau motocicleta și mă întorc la tine.
– Bine. Mulțumesc!

După câteva minute, puține, timp în care copilul și-a făcut mendrele cu motocicleta lui nouă pe lângă mine și eu m-a potolit, am pus mâna pe brațul lui mic și fin, l-am privit în ochi, i-am zâmbit și i-am spus:

– David, iubire, este timpul să plecăm, te rog frumos să te îmbraci și să mergem.
– Bine, mami.

Și-a sucit hainele jos și apoi pe cele curate pe el și am plecat liniștiți la treburile noastre.

Copiii invata de la noi cum sa isi controleze emotiile.

Să îți controlezi emoțiile nu înseamnă să le negi. Voi începe cu asta. Fiecare are dreptul să simtă orice simte, oricând. Ce e bine de controlat este comportamentul rezultat din emoții. Da, eram nervoasă. Așa mă simțeam și era în regulă, și să simt asta, și să spun. Cum altfel să fiu după atâta rugat si uitat la ceas că deja se făcea ora la care trebuia să fim în cu totul altă parte? Ce nu ar fi fost bun pentru niciunul dintre noi? Un urlet de om fără control. Sigur că urletul m-ar mai fi potolit, dar David ar fi învățat că este în regulă să țipi la cineva când ești nervos și nimeni nu are dreptul să țipe la nimeni, indiferent de circumstanțe.

Să negăm ce simțim sau să ne simțim vinovați pentru cum ne simțim, nu ne ajută să controlăm emoțiile. Ele vor exista în continuare și se vor aduna până le vom scoate ca David și mămăliga lui. Ce putem face este să recunoaștem emoția, să o acceptăm, să o tolerăm ca niște adulți ce suntem și să reacționăm responsabil. Asta vor învăța și copiii noștri să facă. Este un exercițiu de cale lungă, posibil pentru toată viața noastră, uneori ne va ieși și alteori nu, dar mult mai important este să ne menținem credința că acesta este drumul corect. Și să fim sinceri cu copiii noștri când respiratul adânc nu ne-a ieșit, dar a rezultat țipatul, vor ști și ei că este în regulă să mai greșești. Nimeni nu are nevoie de modele perfecte. Toți avem nevoie de OAMENI. Și toți avem nevoie să știm că este în regulă să simțim orice am simți.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: