Azi ar fi fost ziua ei. Cât am mai negociat prenumele. Avea să fie Emma, asta știam sigur amândoi. Am căutat un nume de sfânt, fiindcă are și David. Ne-a plăcut Maria dar deveneam nehotărâți din cauza repetiției „ma”. Emma-Maria. Când a pornit travaliul a fost primul meu meu gând,:
– Marius, ce nume îi punem?
– Cum vreau eu. Eu o declar. Râdea de mine.
N-a mai râs nimeni apoi. A doua zi a venit asistenta cu o fișă în mână și m-a întrebat cum îl cheamă pe bebelușul meu. Eram singură, bulversată, anesteziată, neputincioasă, călcată în picioare emoțional și psihic. Am spus Emma-Maria. L-am sunat pe Marius:
– Am zis că o cheamă Emma-Maria. Nu trebuia și Maria?
– Ce mai contează acum? Asta mi-a răspuns. Prea dureros de clară a rămas amintirea asta.
Exact! Ce mai contează? Nu e ca și cum, vreodată, îi voi striga numele sau voi cumpăra tort pentru ea. Nu! Doar încă o zi în plus de gol adânc, încă una care să îmi amintească că am pierdut ce poate avea mai de preț orice părinte.
Nu am apucat niciodată să îi spun „Maria”. A stat mult prea puțin aici. Pentru noi, atunci, era „Emma” sau pisoi mic, care dormea mult prea liniștit într-un pătuț străin, cât noi ne plângeam singuri, fiecare strop de neputință.
Recunosc, de data asta îmi e prea greu să spun cuiva „La mulți ani!”. Azi nu am spus. Furia de a nu putea spune asta celei căreia îmi doresc cel mai mult să o pot face, îmi furnică tot corpul. Azi, nu! Mă iertați!
Pupici !
Te îmbrățișez strâns!
Îți mulțumesc!
Te îmbrățișez cu mare drag, suflet frumos! Te inteleg cu toata fiinta mea!
Te imbratisez si eu!