Ziua ei

Azi ar fi fost ziua ei. Cât am mai negociat prenumele. Avea să fie Emma, asta știam sigur amândoi. Am căutat un nume de sfânt, fiindcă are și David. Ne-a plăcut Maria dar deveneam nehotărâți din cauza repetiției „ma”. Emma-Maria. Când a pornit travaliul a fost primul meu meu gând,:

– Marius, ce nume îi punem?
– Cum vreau eu. Eu o declar. Râdea de mine.

N-a mai râs nimeni apoi. A doua zi a venit asistenta cu o fișă în mână și m-a întrebat cum îl cheamă pe bebelușul meu. Eram singură, bulversată, anesteziată, neputincioasă, călcată în picioare emoțional și psihic. Am spus Emma-Maria. L-am sunat pe Marius:

– Am zis că o cheamă Emma-Maria. Nu trebuia și Maria?
– Ce mai contează acum? Asta mi-a răspuns. Prea dureros de clară a rămas amintirea asta.

Exact! Ce mai contează? Nu e ca și cum, vreodată, îi voi striga numele sau voi cumpăra tort pentru ea. Nu! Doar încă o zi în plus de gol adânc, încă una care să îmi amintească că am pierdut ce poate avea mai de preț orice părinte.

Nu am apucat niciodată să îi spun „Maria”. A stat mult prea puțin aici. Pentru noi, atunci, era „Emma” sau pisoi mic, care dormea mult prea liniștit într-un pătuț străin, cât noi ne plângeam singuri, fiecare strop de neputință.

Recunosc, de data asta îmi e prea greu să spun cuiva „La mulți ani!”. Azi nu am spus. Furia de a nu putea spune asta celei căreia îmi doresc cel mai mult să o pot face, îmi furnică tot corpul. Azi, nu! Mă iertați!