Viața în izolare nu este deloc ușoară dar are cu siguranță părțile ei foarte bune … ne uităm la ele

Îmi este greu așa izolați. În principal pentru că #LucrezDeAcasa cu un zăpăcit mic și vorbăreț. Știam și înainte cât de provocator este să fiu mamă și angajat fix în același timp și evitam pe cât posibil. Acum nu doar că nu poate fi evitată această combinație, dar am și un volum tot mai mare de lucru și sunt zile când la ora 20:00 încă răspund la e-mailuri. Vă spun asta să nu credeți că am vreo viață super ușoară sau văd curcubee pe tavan. Viața în izolare nu este deloc ușoară dar are cu siguranță părțile ei foarte bune. Și vreau să rămân cu ele, atât cât pot.

 

De foarte multă vreme nu m-am mai trezit atâtea zile la rând cu timp să mă bucur de Soarele meu. David este Soarele meu. Mă trezesc înaintea lui, prind 2-3 ore de lucru, la birou, în cameră cu el. Îl privesc din când în când și mă amuz câtă liniște poate fi când doarme. Se trezește. Îmi face semn cu mânuța să mă duc la el să îl alint. Și mă duc. Nu are importanță cât de urgent am de trimis un document. 

Lumea poate să stea în loc, 10 minute, pentru copilul meu!

Vedeți voi, când mergea la grădiniță, în 4 din 7 dimineți, la scurt timp după ce se trezea, auzea „Hai, David, întârziem iubire!„. Îmi propuneam și atunci să las lumea să stea în loc pentru diminețile noastre … Dar traficul era aglomerat mereu, grădinița se închidea la 9, serviciul meu începea la 9, uneori deja aveam întâlniri fix la 9. 

 

Mâncăm împreună aproape fiecare masă din zi. Aproape. Rar se mai întâmplă să îl apuce foamea când am eu un call pe zoom și îi pun rapid ceva în farfurie. Vedeți voi, înainte de criză, trăiam mai mult în afara casei noastre. Erau zile când ne întorceam la 21:00 de la karate, de care acum ne este extrem de dor. Dar … eu uitam uneori să stau la masă. Era târziu deja. Puneam la spălat costumele, pregăteam hainele pentru a două zi, strângeam prin casă ce mai era de strâns, făceam baie, întindeam rufe, îl băgam la duș. Toate într-o oră.

Uitam uneori că lumea poate să stea în loc, 10 minute, pentru copilul meu!

Ne-am întors la gătit. Împreună sau separat. Nu sunt certată cu gatitul, dar nu aveam prea mult timp pentru el. Mai degrabă făceam asta serios în weekend, deși chiar și atunci, mai ziceam pas. Mergeam in parc, ne opream la o terasă sau la un restaurant, mai comandam o pizza. Acum ne amintim rețete vechi și inventăm unele noi cu ce avem în frigider. E super distractiv asta. Din criză ieșim toți bucătari! Parțial a devenit și terapie gătitul. Sunt zile când aceste minute de gătit sunt singurile în care David nu vorbește și eu pot să îmi ascult gândurile. Nu multe zile, ce-i drept 🙂 .

 

Petrecem foarte mult timp împreună. Stăm în aceeași casă, cu aceleași îndatoriri pe care le aveam și înainte plus câteva adăugate peste. Și pentru mine, dar și pentru el. Eu am devenit un fel de educatoare. Foarte puțin de altfel, pentru că nu mi-am propus mai mult. Nu e cazul să ne aducem o presiune în plus. Ideea nu e să fie cu stres, ci să fie cu distracție. El a învățat să își facă singur un sandvici când eu sunt în întâlniri pe Zoom. Să așeze masa. Să își facă lapte cu cacao. Să pună și să întindă rufe. Să șteargă praful în cameră. Să stea singur în casă cât duc eu gunoiul … pentru prima dată a acceptat asta. Și multe altele.

Nu e acum timpul pentru a forma noi deprinderi, dar e un timp în care ele au loc să se formeze, simplu și natural, prin joacă, atunci când ne țin balamalele.

Vedeți voi, înainte de izolare, când eram în casă preferam doar să mă joc cu el. Mai făcea câte ceva și el, dar mai rar. Sigur, nu mi-am propus niciodată să îl învăț că mama face tot și el nu are nicio responsabilitate. Dar cu cât aveam mai puțin timp în casă, cu atât îi puteam da mai puține sarcini. Acum le facem parțial împreună. Nu e acum timpul pentru a forma noi deprinderi, Otilia are dreptate când spune asta. Dar e un timp în care ele au loc să se formeze, simplu și natural, prin joacă, atunci când ne țin balamalele. De multe ori le luăm ca pe activități distractive pe care le facem împreună, ca o pauză de la aceleași zile care decurg la fel. Deși el șterge praful dintr-o cameră cu un pachet de șervețele umede 🙂 . Las’ că am salariu.

Nu voiam ca lumea lui de joacă și libertate să stea în loc nici 10 minute.

Vorbim mai mult decât oricând. Întotdeauna am vorbit cu el. Întotdeauna l-am ascultat. Întotdeauna l-am întrebat ce simte … poate că prea mult uneori 🙂 . Acum am vorbit altfel. Ne-am certat zilele acestea mai mult decât oricând. Motivele principale fiind legate de televizor, tabletă și cheful lui de multă joacă în mijlocul programului meu de multă muncă. Inițial, m-a speriat asta și nu mi-a plăcut. Nici să stea mult la TV nu mi-a plăcut, dar adevărul cel mai adevărat este că niciunuia dintre noi nu o să îi placă dacă eu nu o să am venituri.

 

Apoi am tras aer adânc în piept și m-am gândit un pic. Am fost amândoi mai tensionați decât oricând. Pe amândoi schimbarea asta a vieții ne-a luat prin surprindere și ne-a forțat să ne adaptăm o mare parte din modul de viață obișnuit pe care îl aveam. Și ne plăcea viața noastră. Ne-am certat pentru că nu găseam o cale, încă, de a ne pune un program la punct, cât de cât. Și după câteva zile tensionate noi am reușit iar să ne găsim un echilibru. Noi doi, împreună, ca o echipă! Vorbind foarte mult, amândoi, despre ce simțim, ce avem nevoie, ce ne sperie, ce soluții avem pentru nevoile noastre. Vorbim mai mult ca oricând, deși am avut mai multe conflicte ca oricând.

Iniminile noastre nu stau în loc nici pentru 10 certuri. 

Ne-am întors la făcut tot felul de jocuri și activități acasă. Pe mine mă relaxează, lui îi oferă ceva nou de făcut. Nu, nu duce lipsă de jucării, dar eu simt nevoie să îi ofer frecvent activități de stimulare intelectuală pentru a menține doar puțin din ce făcea la grădiniță. Și nu, nu fac multe, rămân la ideea de a fi relaxante pentru amândoi și nu intenționez să îi transform casa în grădiniță.

 

Înțelegem altfel viața, amândoi. Ne uităm cu dor la vremurile din urmă când eram liberi să depășim pragul casei. Ne este dor de prieteni și de familie. Ne este dor să avem zeci de opțiuni pentru weekend. Îmi este dor să merg la formare și la terapie și să îmi văd față în față oamenii la consiliere. Îmi este dor să mă machiez și să merg la masaj. Ne este dor de colegii noștri …  de la grădiniță și de la birou. 

Dar, vedeți voi, înainte de nebunia asta cu #StămAcasă, vedeam altfel ”lumile” noastre separate.

Eu nu înțelegeam tot de la el de la grădiniță și el nu pricepea prea mult de la mine de la birou. Nu mă înțelegeți greșit, am apreciat întotdeauna educatoarele lui David și știu că ele știu asta. Mi-a fost foarte clar de ce este important ca un copil să meargă la grădiniță, cel puțin începând de la 4 ani, și de ce o familie nu poate acoperi această nevoie. Dar nu am văzut până acum câte știe copilul meu deja, câte a învățat acolo, câte a făcut acolo fără să fie nevoie să le fac eu azi. 

 

Iar David, cred eu că, pentru prima dată în viața lui, înțelege cu adevărat că mama lui are un loc de muncă. Știu de unde a rămas cu această percepție și în comparație cu cine. Și, deși eu l-am avut de multe ori cu mine la muncă și i-am explicat de multe ori ce fac, de ce este important și inclusiv de ce am nevoie de un salariu, abia acum, când stă cu mine în birou în fiecare zi, când aude conversațiile pe care le port, când vede câte întâlniri online am și câte telefoane dau, acum înțelege că mama lui are cu adevărat un serviciu. Unul deloc simplu. Și mama lui David, adică eu 🙂 , lucrează într-un ONG, așa că, nebunia e mare zilele astea și totuși copilul meu îmi spune ”ce bine că există serviciu tău, mami, uite ce greu e acum pentru bătrâni”. Are 6 ani.

 

Știu că am luat libertatea de a ieși din casă, ca pe ceva promis pe vecie. Acum o căutăm înapoi. Știu că ne este extrem de greu zilele astea și că luăm izolarea asta ca pe ”închisoare”. Cândva, în următoarele vremuri, mai îndepărtate de acum, o să căutăm timpul acesta împreună.

Pentru că, izolarea asta este și despre a sta împreună și a opri lumea în loc pentru oamenii pe care îi iubim! 

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create514

2 comentarii la „Viața în izolare nu este deloc ușoară dar are cu siguranță părțile ei foarte bune … ne uităm la ele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu