Vei fi bine! Te ai pe tine! Te iubesc!

O să vă uimească ce facem noi uneori la birou, dar suntem o haită de psihologi și psihologi în devenire și admiratori de psihologie așa că avem din când în când tot felul de imbolduri spre dezvoltare personală. De exemplu, într-o dimineață, cum discutam noi câțiva despre NLP, o colega ne-a invitat să facem un exercițiu. Încerc să îl reproduc:

”Așează-te comod pe scaun. Închide ochii. Respiră de câteva ori adânc. Imaginează-ți că ești înapoi în orașul în care ai crescut. Simte mirosul din jurul tău. Vizualizează ce te înconjoară. Bucură-te de acest moment de liniște, armonie, fericire. Observă copilul din fața ta. Ți se pare cunoscut? Da, așa este! Ești tu când erai mic. Privește-l. Cum este? Ce simți la vederea lui? Ia-ți cât timp ai nevoie și spune-i tot ce dorești, îmbrățișează-l … Acum respiră de câteva ori adânc. Poți deschide ochii”

Am închis ochii. Eram eu. În Brăila, în fața la Romarta. Înlemnită, cu umerii aplecați, cu părul amestecat de vânt. Singură. Prin jurul meu treceau băieții și bărbații pe care i-am iubit și nu se oprea nimeni. Se flutura pe trupul meu rochia vaporoasă albă. Se întuneca cerul ca de ploaie, dar nici măcar ea nu pica pe mine. Îmi era frig. Îi așteptam pe mama și pe tata, dar ei nu veneau. Parcă nici nu respiram, dar nimeni nu se oprea. M-am apropiat de mine și m-am privit tăcută în ochii mei triști și mai verzi ca nicicând. Tăceam și ne priveam. Eu de atunci și eu de acum. I-am zâmbind larg. Am apucat-o cu palmele de brațele reci și subțiri și i-am zâmbit. ”Hey! Vei fi bine oricât de greu va fi! Te ai pe tine! Te iubesc!”. M-am îmbrățișat și am plâns cu mine în brațele mele. Toți treceau și nimeni nu se oprea. Nici nu mai aveam nevoie. Mă găsisem pe mine.

Am deschis ochii și m-am gândit. Mi-ar fi fost frică să îmi spun mie, copilul de atunci, ce îi va răsturna viața în cale. Atât de speriată cum era numai asta nu ar fi vrut să audă. Plus că e cel mai mare adevăr pe care îl va cunoaște vreodată, că va fi bine oricât de greu va fi, se are pe ea, pe mine și o iubesc, așa mică și speriată, cu ochii verzi și triști, cu rochia ei albă învolburată în jurul trupului mic și rece.

Să vă întoarceți din când în când la voi, să vă îmbrățișați, să vă iubiți, să vă iertați și să vă țineți în brațe.

Mă am pe mine! Voi fi bine oricât de greu va fi!

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create888

9 comentarii la „Vei fi bine! Te ai pe tine! Te iubesc!

    1. Dacă va avea curajul să plece, va pleca de lângă cineva sau ceva, dar nu din ea, pe ea se va avea tot timpul. Dacă vor fi bine ceilalți, nu știu. Și totuși, cea mai sănătoasă întrebare pe care ea și-o poate pune, e „dacă e bine ea”.

  1. Buna Cristina,
    Este foarte adevarat ceea ce spui tu, suntem bine pentru ca ne avem pe noi, suna trist ,dar e ff adevarat.
    Am ajuns si eu la concluzia asta dupa ce am trecut prin momente dificile.
    De fapt asta e singurul lucru pe care il „avem” in viata, pe noi.
    Toate cele bune,
    Denisa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu