Un fel de ghid by Alfie Kohn

Un fel de ghid

Nu  suntem perfecți, nu deținem toate răspunsurile, mai greșim uneori, iar asta e chiar bine. Copiii noștri nu au nevoie de părinți infailibili, ci de oameni care să îi învețe să fie oameni. Așa că e în regulă dacă o mai scrântim din când în când. Important e, zic eu, să nu le creăm traume profunde și mai ales să căutăm în permanență să ne îmbunătățim tacticile parentale. Haideți să ne tratam copiii cu respect și să îi luăm mai mult în serios. Chiar dacă de multe ori supărările, fricile, cerințele și dorințele lor ni se par nepotrivite, vă asigur că pentru ei sunt extreme de importante.

De multe ori ne permitem să vorbim cu ei și despre ei cum nu am face-o cu un adult. Le minimalizăm temerile – Cum să îți fie frică de un pui de găină? Doar ești băiat mare! Nu mai plânge, ce mare lucru s-a întâmplat! Îi întrerupem în mod constant când vorbesc sau când se joacă, asta când nu le arătăm noi cum să se joace. Vorbim nu tocmai plăcut despre ei, chiar de față cu ei – Nu ascultă deloc ce îi zic! Plânge toată ziua! Numai în brațe vrea! Nu știu ce să mă fac cu el! Râdem de ei, îi criticăm, îi înjosim pedepsindu-i de față cu străini, îi lovim pentru că nu vor să ni se supună, le zicem noi ce și cum să simtă – Nu e adevărat că îți urăști fratele! Du-te și cereți scuze! Hai că nu te doare!  Îi forțăm să facă lucruri pe care nici noi ca adulți nu le-am face – Dă-i și băiețelului ăsta pe care nu îl cunoști jucăria ta. Nu fii calic! Dar tu ți-ai da mașina unui necunoscut doar fiindcă e frumos să împarți?

Și totuși, câteva recomandări făcute de Alfie Kohn, cu specificația că sunt doar linii directoare, totul depinde de personalitatea părinților și a copiilor lor:

  1. Reconsideră cererile. De cele mai multe ori când copiii nu fac ce i-am rugat de fapt nu au înțeles ce le-am cerut. Ar trebui să reformulăm sau să regândim cererea, poate nu este adecvată dezvoltării copilului, sau să analizăm scopul. Alfie a oferit drept exemplu situația în care copilul nu face curat la el în camera. Și ne-a întrebat de ce ar trebui ca un copil să își țină camera (propriul lui spațiu) după doleanțele noastre. Poate ar trebui să acceptam un anumit nivel de dezordine dacă acesta nu deranjează dintr-un motiv obiectiv, adică nu e mucegai în pat sau mai știu eu ce alte minuni.
  1. Pune relația cu copilul pe primul loc. Să ai dreptate nu contează deloc sau mult prea puțin. Categoric vor exista momente în care vom simți că e timpul ”să punem piciorul în prag”, ”să arătăm cine e părintele în casă”. Atunci, mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim dacă merită. Vreti să le fie teamă de noi și reacțiile noastre sau să aibă încredere să ne spună când au greșit cu ceva pentru a-l putea ajuta?
  1. Imaginează-ți cum vede copilul situația. Foarte des ne gândim la ce cred ceilalți despre copilul nostru și mai puțin la ce crede copilul despre ceilalți. Din cauza asta și acționăm imediat și poate nu tocmai potrivit când copilul are anumite manifestări pe care alții le-ar putea interpreta (sau doar credem noi că le-ar interpreta) drept ”l-au scăpat din mana”, ”i se urcă în cap”, ”este prea răsfățat”. În astfel de situații ar trebui să ne gândim la ce îl face pe copilul nostru să reacționeze astfel. Cu cât petrecem mai mult timp în ”papucii copilului” cu atât vom deveni părinți mai buni.
  1. Fii autentic. Copilul tău are nevoie de o ființă umană cu imperfecțiunile ei, nu de un Părinte care le știe pe toate mereu și niciodată nu greșește. Nu ar trebui să ne fie frică să arătăm copiilor că suntem vulnerabili, că nu deținem toate răspunsurile, că mai greșim, că și noi plângem uneori.
  1. Spune mai puține, întreabă mai multe. Am auzit de câteva ori bune părinții justificând impunerea forțată, chiar violență fizică, drept ”i-am explicat de n ori, degeaba, tot ca el face”. Te cred că i-ai spus, adică ai vorbit mult despre ce crezi tu că e bine și probabil că știe destule acum despre părerile tale. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre motivele lui pentru care a făcut ceea ce v-a adus în acest punct ? Uneori ajută mai mult să pui întrebări decât să îi oferi explicații interminabile. O întrebare utilă în multe situații este „cum pot să te ajut „.
  1. Oferiți copiilor mai mult control asupra vieții lor. Copiii invață să ia decizii luând decizii, nu executând ordine. Dacă ne dorim să fie capabili să ia decizii in mod independent, trebuie să nu le mai spunem mereu ce să facă. Trebuie să îi lăsăm să participe la luarea deciziilor în familie, desigur, în funcție de vârsta şi posibilităţile lor. După vârsta de 3-4 ani să nu mai punem întrebări cu răspunsuri predefinite (alegeri din doua, trei opțiuni), ci să îi incurajăm să vină cu propriile idei și propuneri Nu uitați să întrebăți mereu ”Tu ce crezi”.
  2. Încearcă să spui da … evident nu la întrebarea ”Mami pot să bag degetele în priză”. Eu zic să renunțăm la ideea ”viața e grea, să se învețe de acum cu refuzurile și greutățile”. O dată că viața e frumoasă și pe asta ar trebui să punem accent și apoi pentru că o privare a satisfacerii dorințelor încă de mici nu e o asigurare că acel copil învață să facă față frustrărilor când va fi adult.
  1. Și la final, o idee care mi-a plăcut enorm și care nu are nevoie de alte detalieri: De multe ori nu știm de ce un copil a făcut un anumit lucru. De ce trebuie ca dintre toate motivele posibile să îl suspectăm de cele mai rele? De ce să presupunem că nu vrea să îsi țină promisiunea când până la o anumită vârstă nici nu are idee prea bine ce înseamnă o promisiune? De ce să nu alegem să îl suspectăm de curiozitate, istețime, inventivitate?

Încă una și vă las. Cunoașteți zicala ”copiii testează limitele”? Știți ce testează de fapt? Iubirea necondiționată a părinților. Hai că nu e greu!

Articole recomandate pe aceeași temă:
Pedepsiți prin recompense – Alfie Kohn
Parenting necondiționat – Alfie Kohn

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create881

8 comentarii la „Un fel de ghid by Alfie Kohn

  1. Eu nu stiu cum sa aplic asta cu fetita mea care are 2 ani si 2 luni. Eu ii explic ca nu e bine sa bage degetele in prinza si ea nu intelege. Pur si simplu ma ignora si rade.

    1. Alfie oferise un exemlu tare dragut apropo de lucrurile pe care le inteleg si nu le inteleg copiii. Ne enervam cand un copil isi uita umbrela la cresa si ii spunem ”Iar ai uitat-o. Ploua afara. M-am saturat sa iti tot spun nu uita umbrela. Data viitoare o sa iti uiti capul. Ce-i cu tine ?”, la care copilul ar trebui sa raspunda ”am doar 3 ani si alte prioritati in viata”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu