Un copil are nevoie și de provocare și frustrare pentru a se dezvolta sănătos

un copil are nevoie și de provocare și frustrare

YOUR TEXT OR IMG HEREMarele adevăr pe care îl spunem mult prea rar, pentru că de fapt ajungem mai greu sau mai târziu să îl vedem, este că un copil are nevoie și de provocare și frustrare pentru a se dezvolta sănătos, nu doar de îndeplinirea nevoilor. Vedeți voi, atunci când vrem să ne creștem copiii într-un mod blând și empatic, trecem și mai ușor peste acest aspect. Pentru că ne ghidăm după un parentaj pozitiv în care să se frustreze copilul pare ceva negativ. Dar nimeni nu crește cu adevărat și cu toată posibilitatea lui fără această parte de provocare.

Copiii au nevoie ca noi să fim părinți suficienți de buni pentru ei. Nu au nevoi de părinți perfecți.

Știți de ce anume au nevoie copiii de la noi? Așa, direct la subiect și în puține cuvinte? Să fim părinți cât mai buni pentru ei, suficienți de buni. Nu au nevoi de părinți perfecți. Știți, de fapt ei nu există nicăieri în lumea asta. Nu există oameni care să fie buni și atât și care să facă totul absolut perfect. Iar asta este incredibil de bine din 2 perspective:

  1. Copiii se simt liberi să fie exact cine sunt ei când nu cresc sub umbrela perfecțiunii. Își dau voie să greșească, să încerce din nou, acceptă adevărul că nu știu totul și caută să învețe mai mult.
  2. Să ne imaginăm că noi am fi părinți perfecți. Să zicem că printr-o minune ar sufla cineva praf de stele perfecte peste noi noaptea când dormim. Și facem totul perfect. Știți ce nu le-am mai da lor? Frustrare și provocare. Pentru că noi am face totul pentru ei, nu-i așa? Dar ei mai trebuie să facă și singuri pentru ei, nu-i așa?
Până la urmă scopul final al creșterii copiilor noștri ar trebui să fie acela ca ei să devină autonomi.

Nu îi ajutăm deloc dacă noi îi menținem prinși într-o relație cu noi. Ei învață să fie autonomi și prin împlinirea nevoilor de către noi, și prin modelele de autoreglaj emoțional pe care le oferim, dar și prin momentele de provocare și frustrare. Fără acestea din urmă ei ar purta scutece și la 4 ani, ar chema părintele să îi șteargă la fund și la 7 ani, ar vrea să sugă la piept și la 5 ani.

 

Gândiți-vă și la noi ca adulți cât de mult ne dezvoltăm atunci când există frustrare și provocare, când ieșim din zona noastră de confort. Nici pentru ei nu este diferit. Singura diferență este într-adevăr că ține de noi ca părinți să le permitem lor, copiilor, spațiul acesta de provocare. Nu să avem de la ei așteptarea să se bucure că i-am frustrat și să ne dea voie. ”Aaaa, ce bine mami că acum când am 7 ani insiști să dormim fiecare în patul lui”. Important este să înțelegem noi că facem bine.

Și important este să găsim acest echilibru între cât satisfac nevoile și cât las loc pentru provocare.

Ca să traduc altfel, să găsim un echilibru între siguranță, susținere, structură, conținere și iubire și partea aceasta de provocare, frustrare. Pentru că toate acestea sunt necesare pentru ca ei să crească sănătoși și autonomi. Dacă ei nu au de la noi, în momentele cheie, un pic de împingere de la spate, atunci există riscul de a rămâne blocați la un nivel sub vârsta lor, de a regresa sau de a crea anxietate în dezvoltarea de relații. Când îi ducem la grădiniță, când îi expunem la alte persoane decât noi, când îi înscriem la activități, când îi sprijinim să fie perseverenți în ceea ce fac, atunci noi ne facem treaba de a fi părinții lor suficienți de buni. Cei care îi cresc să plece câte puțin în lume, cu toate bagajele la ei, știind că noi vom rămâne de partea cealaltă, la prindere.

 

Aș vrea să vă spun care este doza potrivită de satisfacere a nevoilor și care este cea de provocare, dar asta trebuie adaptat la copiii noștri. Fiecare copil este diferit, fiecare părinte este diferit. Important este să existe și provocare și frustrare. Iar când părintele nu poate sta cu frustrarea copilului, atunci să privească la asta. Să se întrebe de ce, să caute ce ascunde de fapt acest ”nu pot să stau cu frustrarea lui”.

Frustrarea este, ca toate emoțiile care ne-au fost date, o emoție bună.

Ea ne motivează să depășim obstacole, să depun efort, să ne îmbunătățim, să învățăm, să căutăm soluții, să privim viața din mai multe perspective, să ne adaptam, să înțelegem despre noi, ce ne trebuie de fapt. Ca și toate celelalte emoții ea ne-a asigurat supraviețuirea și evoluția ca specie. Sigur, nu am spus că intră la capitolul emoții plăcute de simțit, dar asta nu o face să fie mai puțin utilă.

 

Așa că, atunci când copilul nostru trăiește frustrarea, sau când o producem chiar noi prin deciziile pe care le luăm, să ne amintim că un copil are nevoie și de provocare și frustrare pentru a se dezvolta sănătos, nu doar de îndeplinirea nevoilor.

 

Sursă poza: Robert Collins @ Unsplash

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

 

Sunt licențiată în Psihologie și în Asistență Socială și sunt fascinată de psihicului uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Am finalizat masterul „Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei” și urmez un program de formare în specializarea ”Psihoterapia integrativă a traumei”. Cred cu tărie că oamenii sunt făcuți să fie buni și să iubească. Unii nu își dau voie. În ei stau bine de pază durerile, fricile, mecanismele de apărare, furia. Toate zidurile pe care și le-au ridicat singuri, pentru că altă dată au trebui să se apere. Altfel nu ar fi putut trăi. Altfel nu știu să trăiască. Dar altfel se poate!
Articole create509

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu