Sfarsit …

Pentru mulți ieri, prea mulți, a fost sfârșitul. Îmi pare rău pentru ei și toți oamenii care îi iubesc, îmi pare rău și pentru cei care au supraviețuit dar vor avea nevoie din nou, să învețe să trăiască. E cumplit … nu pot să dezbat detalii și nici să caut vinovații, cu toate că am auzit destule.

Mă gândesc la suferința oamenilor ăștia și mă rog să fie puternici. Mă gândesc la medicii, pompierii, asistentele, politiștii și toți eroii care au salvat vieți și le mulțumesc că există. Mă gândesc și la acei oameni care aruncă comentarii nepotrivite doar fiindcă unii au ales să adopte tot felul de tradiții, doar fiindcă alții ascultă alt timp de muzică și merg în cluburi și îmi doresc să nu simtă vreodată durerea oamenilor de ieri. Să nu mai simtă nimeni, niciodată, durerea acestor oameni.

Eu nu ascult rock, nu am fost vreodată  în Colectiv, nu am pierdut pe nimeni ieri, dar aș fi putut, am fi putut fi noi acum câțiva ani când bântuiam alte cluburi, ar fi putut fi frații noștri care încă își trăiesc tinerețea prin diverse locuri, probabil prea pline și neadecvat gândite, ar fi putut fi prietenii noștri, ar fi putut fi copiii noștri … ar fi putut fi suferința noastră.

Nu, nu e suferința mea, dar doamne câtă suportă acum, probabil, sute de oameni, oamenii cuiva. Să fiți liniștite suflete plecate! Sa aveți putere cei care ați rămas!

Am citit ieri, de multe ori, plângând, mărturia postată pe Facebook, a asistentei Violeta Maria Naca, ajunsă cu a doua salvare la Colectiv (avea 22 de ani de experiență, da?):

„Ne-am dus senini. Credeam că e un incendiu banal inițial, continuă, am fost al doilea echipaj la fața locului. Apoi au venit pompierii agitați. Primele două victime. Totul era ca un coșmar. Mergeau, urlau, se târau. Tineri desfigurați. Urlau mulți. Eram două salvări. Una dintre victime, erau o tânără, rănită grav. Țipa la mine să venim mulți. Mă implora. Spunea că sunt 300 de tineri, arși, călcați în picioare. Am implorat plângând pe cei de la dispecerat că sunt sute de oameni arși. Plângeam. Săreau arși pe mine, urlau. Voiau să intre mulți în ambulanțe. Și nu puteam să plecăm cu fata rănită grav. Nu se dădeau din drum.

Abia atunci s-a dezlănțuit coșmarul. Au venit alți patru grav răniți. Izbeau în mine. În salvare. Le curgea pielea, carnea. Acum plâng. Urlau să îi iau, să nu îi las în urmă. Am implorat dispeceratul să aducă mai multe ambulanțe, că e haos. Să vină poliția. Rupeau jacheta de pe mine.

Apoi, a venit un pompier, avea o tânără de 18 ani, arsă pe 98% din corp, mă implora cu lacrimi de erou: Ia-o mai repede din brațele mele. Doamne, cât de tânără e! Salveaz-o! Am și eu o fată acasă!. Mi s-a făcut rău. Veneau mulți, mulți de tot. Erau îndesați în salvări. Civili urlau, tineri răniți trăgeau de doctori, aproape smulgându-le hainele. Implorau să fie ajutați, să fie salvați. Se aruncau în fața ambulanțelor. Dădeau cu pumnii în ambulanțe.

Am urme de piele arsă, pe mine, pe echipament. Pompierul șef plângea în hohote. Era în șoc. Țipa: De ce, Doamne?. Tânără arsă nici nu mai avea haine pe ea. Apoi am intrat urlând la Colțea, cu patru răniți grav. Țipam să vină toți doctorii, că e carnagiu. Toată lumea era în stare de șoc. AM VĂZUT IADUL!

Doi doctori de la echipaje au rămas la fața locului. Erau șase tineri, jos pe borduri, în stop cardiorespirator. Șoferul din echipaj a resuscitat oameni ore în șir până i-a crescut tensiunea și i-a țâșnit sângele pe nas.
Mai era un copil de doar 16 ani! 16 ani! A plâns echipajul la resuscitarea lui. Nu se îndurau. Apoi l-au adus pe fratele lui, pe brațe, la mine. Era grav, era ars tot. Avea ochii umflați și roșii, plângea. Întreba: Sunt rău? E grav?.

Apoi au adus altul. Era 70%. Plângeam. Cădea carnea de pe el. Întreba dacă mai trăiește. Dacă e grav. Era aproape de comă. Îi curgeau lacrimi din ochi, cu sânge. Îmi spunea să îl țin de mână. I-am spus că am un băiat de-o seamă cu el. Mi-a răspuns: Mami, n-o să mor, nu? Încă ieșea fum din el.

La spital părinți pupau ambulanțele, urlau unde le sunt copiii. Le-am spus adevărul. Le-am spus că sunt în stare gravă. Mi-au pupat picioarele la Municipal. Era sinistru. Trăgeau de mine și de colegi, de salvare.”

Prea multă durere se ascunde printre noi! Prea multă!

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

2 comentarii la „Sfarsit …

  1. Am citit si eu marturia doamnei asistente si cat am plans. Eu n-am pierdut pe nimeni, si tot ma doare sufletul. Azi m-am trezit cu noaptea in cap si n-am mai reusit sa adorm. M-am trezit la fel cum adormisem, marcata de aceste randuri si in minte imi rasunau numai frazele:parintii pupau ambulantele, ne pupau picioarele, tine-ma de mana…Doamne cata durere :(.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu