Nu vreau un copil cuminte, vreau unul fericit

Mă  lovesc uneori de judecăți, ba directe, ba apropouri, că prea îl cocoloșesc pe David și-l las să facă ce vrea. Că încă îi dau țâță și prea îl țin în brațe și îl pup mereu. Că habar n-are de palmă la fund, chiar dacă are abia un an și puțin peste. Am auzit inclusiv mirări că nu știe de „nu”. Ba știe, chiar gesticulează haios cu degetul, mai ales când se apropie de priză. I se spune și lui „nu ai voie” atunci când într-adevăr e periculos, nu doar incomod pentru noi.

Nu e un domnul Goe și sunt convinsă că nu va fi vreodată, iar asta nu fiindcă îl voi crește să nu-mi iasă din cuvântul meu de părinte atotștiutor, ci fiindcă îl voi trata mereu cu respect și îi voi analiza cerințele cu seriozitate, chiar și atunci când dorința lui va fi să bată cu bățul în baltă, îmbrăcat la cămașă și papion.

Nu-mi pasă că țipă uneori, e felul lui de a se exprima până mai capătă cuvinte.

Nu îi voi spune să tacă fiindcă doamnei din parc nu-i plac copiii gălăgioși. Să se mute la mănăstire, suntem în parc! N-am reclamații de la vecini. Nu a deranjat vreodată vreun călător de metrou, nu a surzit vreo mâță, deci, perfect, țipă cât vrei tu David!

Nu-mi pasă că în magazin pupă oglinzile.

Știu, cineva s-a chinuit să le șteargă, dar încearcă să explici asta unui copil de un an și un pic căruia i se pare amuzantă moaca lui. Apropo, nu prea mai știu cum arată o oglindă curată, la noi în casă toate sunt ștanțate permanent.

Nu-mi pasă că se așează în fund pe asfalt, că merge de-a bușilea prin praf.

Că în parc nu se dă în leagăne ci doar se cațără peste tot. Pentru mințile noastre organizate joaca are o schemă logică, pentru ei, orice e joacă și e tare fain, am încercat și eu.

Nu-mi pasă că e dezastru după ce mănâncă, că folosește furculița la supă, mâna la piure și lingurița la chiftele.

Are timp să le învețe tuturor rândul prin propriile experiențe. Mă bucur în schimb că mănâncă, cât apucă, restul ajunge pe scaun, după scaun, în ureche, după ureche, pentru un copil de vârsta lui e adorabil și acceptabil asta.

Nu-mi pasă de cei care critică deprivarea copilului meu de televizor, ciocolată, mâncare tradițională de sărbători, jucării gălăgioase.

Știu că e greu să privești puncte de vedere diferite mai ales când te fac să te simți vinovat, dar la fel de sigur știu că îi e mult mai bine fără ele.

Nu-mi pasă că uneori dorm prea puțin, că mănânc grăbit și pe furiș dacă nu e adaptabil pentru David. Că nu m-am dat de mult cu ojă și n-am fost la cinema. Că nu pot lega trei propoziții logice nici cu cei care îmi devin colaboratori. Că aparatul de epilat se cam plictisește în dulap, sunt fericită așa, iar pentru mine e tot ce contează.

Dar știți de ce îmi pasă mult în schimb?

De cât de vesel e copilul meu în fiecare zi, de ce amintiri va purta cu el peste ani, de cum va ajunge un om fericit, suficient și împlinit. De cât de mult va iubi viața fiindcă a fost învățat cum să o iubească.

Vreau ca atunci când nu va fi obligat să ne viziteze să vină cu drag, să stea cu tatăl lui la povești pe care doar ei le vor înțelege, să îmi caute sfatul, să mă îmbrățișeze, să ne poarte dorul. Vreau să păstreze în el clipe frumoase, să crească un bărbat înțelept, sigur pe el și pe ce își dorește, să privească înapoi cu drag la copilăria lui, să nu se chinuie, cum fac eu, să-și amintească momente vesele, să condamne prea puține din acțiunile noastre, să se simtă norocos cu noi ca părinți ai lui. Și îmi mai doresc să vrea când va fi mare, o familie ca cea în care a crescut el. Fiindcă ceea ce cultivăm, aia culegem, întotdeauna!

Vouă de ce vă pasă? Voi ce vreți de la copiii voștri?

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

29 de comentarii la „Nu vreau un copil cuminte, vreau unul fericit

  1. Sunt cu totul de acord cu ce ai scris tu si chiar daca bebe al meu e inca mic mi-am propus sa reactionez exact cu ai scris si tu si sa am mai mult grija sa fie fericit decat sa am grija sa zica altii ca vai ce cuminte e

  2. Sunt de acord cu aproape tot ce ai scris si prin aproape ma refer ca nu trebuie sa uitam ca suntem femei si sa avem grija si de noi ca putem fi si mame si femei

    1. Ai foarte foarte mare dreptate. Stiu ce te-a facut sa zici ”aproape”, partea cu oja si epilatorul, dar stai sa vezi ce articol am pregatit pentru maine si atunci ai sa vezi că am grija si de femeia din mine chiar daca nu ma dau mereu cu oja si din cand in cand ma epilez rar 🙂

    2. Exact la asta ma gandeam si eu. Nu ma refer la oja, caci am decis sa renunt complet la ea, de cand am aflat ca oja contine substante cancerigene. Dar aparatul de epilat trebuie folosit!! 🙂

  3. Ai perfecta dreptate! Copii trebuiesc lăsați sa se exprime liber. Nu sa ii facem sa devină niște mici roboței , numai cu reguli ! Sa simtă ca sunt copii. Fiecare î- si creste copilul cum vrea . Si pt mine fericirea si bunăstarea copiilor mei sunt pe primul loc!
    O seara buna!

  4. Tooate astea i le permit si eu baietelului meu…cand mergem la tara e dezastruu. Se pune fix in fata catelului in fund, il prinde cu amadoua manutele si se uita in ochii lui, cara pietre, le mananca…in fine…tot felul. Ce nu-i permit? Lucrurile clasice gen priza&co si urlatul isreric. Cred ca mi se trage de undeva din copilarie probabil dar nu suport voci riducate. Nu ma refer la tipatul acela de joaca… Nuu…atunci e simpatic si nu-mi pasa nici de vecini; ma refer la acel tipat dupa ce aude cuvintele: nu-i voie sa bagi pila in priza. Nu stiu cum sa fac sa trec peste crizele lui de isterie. Uneori simt ca-mi ies din minti, ca nacdepasesc. Am noroc ca nu-s dese.

    1. se numesc tamtrumuri si-s absolut normale, nu stiu sa-si proceseze emotiile si se exprima cum pot, e de preferat pt dezv lor sanatoasa, sa ii lasam sa-si verse frustrarile, le explicam de ce nu e ok una, alta, ii luam in brate, dar ii lasam sa se exprime, chiar si prin tipete, urlete; lacrimi si crize de furie, ale alethei solter explica bine perioadele acestea.

  5. De acord cu tine…si eu la fel l-am crescut pe al meu. Dar acum la gradinita ma lovesc de tot felul de probleme si aproape in fiecare zi am reclamatii la adresa lui. Reclamatii puerile: a dat cu lingura in farfurie, a batut din picior la lectie, a vorbit cand nu trebuia, nu s-a asezat pe scaun cand a trebuit ( in momentul ala….nu 5 secunde mai tarziu). Incerc pe cat posibil sa le explic cadrelor didactice ca este un COPIL, nu un robot care asculta ordine, daca il iei cu frumosul si cu vorba buna e cel mai cuminte copil. Degeaba imi bat gura si discut ca se pare ca le intra pe o ureche si le iese pe alta. Crestem oameni cu roboti care stau cu capul in pamant si nu sufla 🙁 …
    Eu ma simt depasita de situatii de multe ori si nu stiu cum sa reactionez cu oamenii mari…cum as putea sa-i fac sa ma asculte si sa auda ce le spun si sa puna in practica fiindca eu imi stiu copilul cel mai bine.

    1. Problema este a cadrelor didactice si a sistemului de educatie invechit de zeci de ani. Nu exist decat o solutie, continuati ce faceti deja. Eu am aceeasi problema la grdinita si raspunsul este mereu acelasi: nu va ramane decat sa va adaptati, copilul meu este ok!

  6. Pentru a se dezvolta normal din toate punctele de vedere copilul trebuie să fie liber. Ceea ce nu înțeleg adulții e că pentru a-și putea manifesta libertatea, copilul are nevoie de un mediu special pregătit, adecvat nevoilor sale naturale. Din păcate, copilul vine pe lume într-un mediu construit pentru nevoile adulților, mediu care e nepotrivit cu legile naturale ale programului său intern al dezvoltării (mai ales, a celor psihice). Dacă-i libertate totală într-un asemenea mediu, se produc deviații de la normalitate (capricii, isterii, încăpățânare, tantrum-uri, minciună, invidie, lăcomie, timiditate, complexe de inferioritate sau superioritate, etc.). Dacă nu-i dai libertate, rezultatul e același!. A persista înseamnă a da libertate deviațiilor. Concluzia: Asigură-i copilului un mediu potrivit nevoilor sale (fizice, psihice, socio-emoționale, spirituale, etc.) la diferite vârste, apoi lasă-l liber și se va dezvolta normal. Asta presupune să studiezi dezvoltarea copilului să vezi că fiecare din acele Nu-mi pasă…, are drept cauză o lege internă (o tendință umană, o perioadă senzitivă, un plan al dezvoltării, etc.), iar manifestările criticabile sunt efect al mediului nepotrivit. Însă e mai greu să pui burta pe carte, mult mai ușor e să scrii articole înlocuind unele prejudecăți cu altele la fel de ineficiente.

    1. Manifestare criticabilă e și ceea ce faceți dumneavoastră acum, aici, când trageți concluzia că nu am pus burta pe carte (la ce ar ajuta să pun burta pe carte, mai degrabă ar fi util sa o deschid și să citesc nu?) dintr-un singur articol pe care l-ați citit.

    2. Din ce carte ati copiat pasajele astea? Cu alte cuvinte ati scris mult dar n-ati spus nimic.
      COPILUL are nevoie de dragoste, caldura si hrana. Singurele nevoi naturale astea sunt,restul sunt fanteziile adultilor: haine dichisite, jucarii ultra, case si camere superdotate, accesorii complet inutile pentru cresterea copilului…….si carti, multe carti despre cum sa vorbesti copilului, cum sa tii copilul, cum sa hranesti copilul si tot asa. Multe studii si multi copii nefericiti.
      Uitam sa-i tinem in brate si sa le soptim ca-i iubim.

  7. Ai dreptate in unele chestii, gresesti in altele. O sa iti dai seama cu timpul ca si ceva disciplina are rolul ei. Nedumerirea mea e alta. In unele locuri faci acorduri la masculin: „Nu-mi pasă că uneori dorm prea puțin, că mănânc grăbit și pe furiș”. Daca ai gresit e scuzabil. Daca asa gandesti in profunzime incep sa inteleg de ce „nu iti pasa”… Nu iti doresc ca peste cativa ani sa regreti ca la momentul asta nu prea ti-a pasat…

    1. Sunt convinsă că și disciplina, regulile, limitele au rolul lor, atât timp cât sunt adaptate vârstei și nevoilor copilului fără a-l îngrădi și a-l transforma în roboțel cu telecomandă. Eu nu înțeleg nedumerirea ta cu presupusul acord la masculin, “Nu-mi pasă că uneori dorm prea puțin, că mănânc grăbit și pe furiș” nu e vorba de acord la masculin, ci mie nu îmi pasă că eu dorm și eu mănânc. Dacă îmi explici și mie un pic mai clar ce ai vrut să zici atunci poate pot să îți explic și eu ție ce am vrut eu să zic 🙂

    2. Cris, nu a facut nici o greseala de exprimare.se pare ca tu ai o problema cu gramatica…formularea „mananc grabit si pe furis” este mai mult decat corecta intrucat „grabit” este un adverb si nu un atribut, arata felul in care mananca…of of ce va mai place critica…
      Apropo…super articolul

  8. Nu inteleg…….vorbiti de disciplina, Cristina vorbeste de un copil de un an si ceva. Vorbiti de carti…si uitati copilaria si inocenta. Eu am un crez: mai bine un copil fericit decat o casa imaculata. Bebele meu are aproape 8 luni si iubesc fiecare clipa si fiecare suras. Zilele trecute , in parc, l-am pus pe burta in iarba. Era atat de fericit! Au sarit celelalte mamici din apropiere: Vaiiii! Capuse!Praf!Pamant rece!
    L-am lasat sa se bucure si m-am intins si eu langa el.
    Si da, uit si eu de mine. Si nu-mi pasa de mine atata timp cat puisorul meu se trezeste cu zambetul pe buze! Nu mi-e frica sa-l rasfat, nu mi-e rusine de deranjul din casa, nu am nicio retinere sa-i schimb scutecul in parc…..Sincer, nici eu nu vreau copil cuminte!

  9. E posibil sa mai fi zis ceva, dar sincer nu imi amintesc. Cred ca ideile sunt foarte bune, e bine ca , copilul sa se bucure de copilarie, chiar daca cateodata ne fac nervii bigudiuri, nu ca ar avea ei vreo vina, ci pentru ca suntem noi prea maturi!

    Sunt de acord cu fraza de incheiere, dar nu cu restul paragrafului, nu stiu daca e bine sa ne proiectam noi asteptari la ce sa faca sau sa nu faca copii nostri..Da imi doresc ca fetita mea sa fie fericita si sa ii fie ei bine, dar cum toate astea depinde de alegerile ei, ramane ca ea sa aleaga. Eu/noi, parintii ei, vrem sa o invatam sa stie ca are de ales, ca e bine sa fie om, sa aiba compasiune si empatie fata de cei din jur, dar sa nu uite de ea si ca atunci cand e momentul sa fie mai ferma, sa fie ferma, ca cel mai bine cateodata e sa fii singur, la fel cum cateodata e bine sa incerci sa te apropii de oameni…ca e bine sa ai incredere, dar sa fii totusi atent la ce e important pentru tine si am vrea sa ii oferim un mediu unde sa vrea ea sa se intoarca, nu sa o cerem noi! Eu am zis ca ma pregatesc sa nu ii cer asa ceva, mi-as dori mult sa imi si iasa asta.

  10. Sincer, am o fetita de aproape 4 luni, nu stiu cum va fi pe viitor, dar eu personal de cand s-a nascut am urmat doar ceea ce intuiam eu ca e mai bine pentru ea si pentru mine… Are un program de somn de 11 ore noaptea cu o trezire doar dupa 6-8 ore… Doarme in sac de dormit, in patutul ei si in camera ei de cand am ajuns acasa de la maternitate… Nu am acceptat ideea ca copilul isi creaza legatura cu mama doar daca doarme in acelasi pat cu ea sau in aceeasi camera, cum e parerea majoritatii parintilor moderni care probabil sufera de lipsa de afectiune in copilarie.. E foarte fericita dimineata cand ma vede iar eu dorm cu sotul meu in pat cum e normal… Din punctul meu de vedere, un copil are nevoie de niste limite, pentru ca el nu are notiunea de limita, de conduita sociala… Nu poti sa lasi copilul sa isi bata joc de munca altora (vezi pasajul cu oglinizile) nu e lumea din jurul meu obligata sa curete dupa copilul mei sau sa auda urletele lui… Pentru ca daca toti am face la fel, peste cativa ani buni nimeni nu va mai avea o limita… Cand o sa ii spui ca trebuie sa mearga la gradinita sau la scoala si acolo trebuie sa accepte niste limite, ce o sa faca copilul? O sa se razvrateasca? O sa planga? O sa vrea acasa unde e aproape totul permis? De acord cu unele idei, dar limitele sunt necesar din pacate pentru toti… Cu atat mai mult pentru un viitor adult.

    1. Categoric, legatura copil-parinte nu se creeaza doar daca dorm in acelasi pat, dar bebelusul are nevoie de prezenta mamei lui, fie ca este comod pentru noi sau nu, sa acceptam asta. Sa dormi cu copilul nu inseamna sa neglijezi relatia de cuplu si nu inteleg de ce oamenii sustin asta. La fel cum sunt copii care accepta cu usurinta sa doarma in patut sau in alta camera, sunt copii care nu, la fel sunt cupluri care stiu sa isi gestioneze relatia indiferent de locul unde doarme copilul lor si sunt cupluri care au probleme in timp ce copilul doarme bine-mersi sau nu, in alta camera.
      Categoric ai dreptate, toti copiii au nevoie de limite, in functie de varsta lor si nivelul de dezvoltare. La fel au nevoie ca noi sa inteleg care este capacitatea lor de a le integra, tocmai in functie de varsta si nivelul de dezvoltare. Eu am scris articolul cand baiatul meu avea 1 an si 2 luni, unele lucruri nu le intelegea atunci, dar acum da (un simplu exemplu, nu mai pupa oglinzi si mananca singur, de luni bune, civilizat). Si copilul meu are limite, destule, a avut dintotdeauna si va avea intotdeauna.

  11. Exact aceleasi lucruri le facem si noi,doar ca sunt mai mititei si mi-ar place sa nu bage chiar tot in gurita, in rest poate sa ia toata casa la purificat si toate oglinzile la amprentat! Si vreau sa facă ce vrea el, iar când cineva vrea sa- l pupe si nu- i place copilului sa nu stea si nici sa nu se insiste! E groaznic sa te oblige cineva sa te pupe sau sa te imbratiseze daca tu nu vrei! Eu încă mai am cosmaruri de când eram mica!

  12. Nu imi pasa ca imi raspunde inapoi si ca se cearta cu mine pentru ceea ce vrea. Am inteles ca asta ii ajuta sa fie adulti descurcareti si pana la urma asta e mai important decat sa nu imi iasa mie din cuvant. Toate cu limite si cu indrumare.

    Ce constat eu din comentarii e ca lumea isi cam pierde simtul umorului cu toate ca pentru ca sa fii parinte este absolut necesar sa iti cultivi acest simt. Si ca sa fii in ton cu copiii dar si ca sa faci fata stresului 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu