Nu stiu cum de nu-mi crapa mintea uneori si terminati cu zapada in Bucurestiul asta

Nu știu cum de nu mi-a crăpat mintea în dimineața asta și cum am reușit să nu scot flăcări pe nas în fața copilului. Sigur că mintea mea a produs atât de multe înjurături că mi-ar fi și rușine să vi le spun aici, pe blog. Să mai păstrez ce se mai poate din aparențe.

Când am apăsat butonul să îmi fac o cafea, după jumătate de oră de machiat fața asta a mea șifonată, am îndrăznit să verific telefonul care bârâia încontinuu. Doamne iartă-mă, ce o arde așa !? Prea multe mesaje pe grupul de whatsapp că nu vin copiii la grădiniță. Dubios! Fuck! M-am uitat imediat pe geam. ZĂPADĂ! OMG! M-am panicat! Să vezi distracție … not.

Știi, când ești singură cu un copil, reușești mai des să înțelegi de ce e mai ușor să nu fii. Mă uitam la zăpada aia fleșcăită și mă întrebam pe rând: ”Cauciucuri de iarnă. ai?”, ”Nu, bineînțeles că nu”” ”În mașină e cald?”, ”Nu, bineînțeles că nu!”, ”Cu ce să deszăpezești mașina ai?”, ”Nu, bineînțeles că nu!”, ”Slavă cerule că nu îți trebuie lopată că nici de aia nu ai!”, ”Mănuși zdravene ai?”, ”Nu, bineînțeles că nu!”, ”Dar tu ce ai, femeie?”.

Bine, să purcedem la treabă. Trezește copilul. Nu vrea. Bineînțeles că nu vrea. Că dacă mă-sa i-a luat televizor și Netflix să ne uităm la filme pentru copii ca la cinema, de ce ar mai vrea grădiniță !? Trezește copilul. După o oră de înjurat în gând, explicat calm și rațional cu voce tare, strâns din dinți și respirat adânc, se regăsea copil cu fâș pe el la ușă. O oră, da?

Cheamă Uber. Tu și jumătate din București, la fel de deștepți ca tine. Riscă-te și ia mașina. Da, vinovată, na! Deszăpezește mașina cu mănuși fără degete … mănușile fără degete și o racletă cât palma ta. Pe semi ploaie, cu copilul alergând fericit în jurul tău, aruncând bulgări pe tine.

– Mami, mami, a venit zăpada, ți-am zis eu că vine. Ha! Ha! A venit! Și ție nu îți place, dar mie, da! Bang bulgăre peste pantalonii mei prea subțiri.

Doamne, mai dă-mi ceva minte că nu știu unde am consumat-o. Urcă veselia de copil în mașină. ”Mami, mi-e frig!”. Mai tare căldura, geamuri aburite, mai bagă un aer condiționat, muzică pentru copii și David care nu se oprea din cântat ”Ce bine, ce bine, e aglomerat și eu stau mai mult cu mami! Ce bine, ce bine că ninge! Să mai ningă, să nu o ascultați pe mami”. Trafic de puteam să scriu o carte la volan, telefonul de muncă suna deja, degetele de la mâini încă nu le simțeam, de pe capotă îmi cădea zăpadă, că repet, am avut 2 mâini și o racletă mică:

– Mami, ai fața aia, știu ce ai vrea să faci. Ai vrea să plângi.
– Da, iubire, aș vrea, dar mă abțin, n-am cu ce să îmi refac machiajul.
– Treaba ta, plânsul te ajută să te descarci.

29 de minute și eram cu el în fața grădiniței. Locul de parcare, ioc. De unde atâta. O ia de la capăt cu cântatul lui. Am băgat un duet ”Văleu, văleu, nu mai pot! Văleleu, văleleu vreau să vină vara azi”. Cam 10 minute de cântat în mașină și un loc de parcare eliberat. În fața ușii. Like a boss.

Boss care, evident, mai avea nevoie de ceva alint cu mami. Că doar el nu întârzia mai bine de o oră la birou. Comandă Uber, anulează, bani taxați, copil de coborât la masă pe înțelegerea ”ne pupăm acolo și ne despărțim acolo”. Pe scări, am dărâmat cu geanta proiectul lor de grup. Pe scări, da? Sub ochii colegilor din grupă. Noroc că ăștia mici mă plac și m-au ajutat să strâng. Probabil din cauza feței mele.

Am ajuns la birou. Mi-am pus o cană cu cafea. 3 ore din ziua de azi și îmi vine să mă culc până mâine. Eventual poate și plâng puțin. M-am trântit pe un scaun ”Doamne, doamne, nu știu cum de nu mi-a crăpat mintea în dimineața asta și cum am reușit să nu scot flăcări pe nas în fața copilului. Pe cuvânt că nu știu. Dar Doamne nici atâtea înjurături nu știam că știu”.

Anul ăsta, să mă lase zăpada în pace. Îl duc pe David la munte, promit. Dar terminați cu zăpada în Bucureștiul ăsta. Ahhh … m-am răcorit!

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create872

Un comentariu la „Nu stiu cum de nu-mi crapa mintea uneori si terminati cu zapada in Bucurestiul asta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu