Miracolul imaginatiei coace in tine boabele sperantei unui viitor mai bun

In clasa a-V-a o colegă de clasă mi-a adresat primul adevăr dureros pe care aveam să îl aud în tot ce urma să îmi devină viață: ”Moș Crăciun nu există!”. Nu am crezut o iotă din ce mi-a spus și m-am dus acasă, la mama, să mă asigure ea că era o minciună că părinții pun cadourile sub brad. Colega mea o găsise pe mama ei așezând pungile cu banane. Părinții erau divorțați, ea locuia doar cu mama, cadourile ei erau întotdeauna mici și puține. Și ale mele la fel, dar asta nu mă convingea că nu există Moș Crăciun, mie nu îmi păsa de mărimea și scuza cadourilor de sub brad, eu iubeam lumea Moșului pe care mi-o construisem eu, în mintea mea. Pentru că miracolul imaginatiei coace in tine boabele sperantei unui viitor mai bun.

 

Mama a trebuit, probabil, să înfrunte primul prag care îi dovedea că și copiii cresc. Mi-a spus exact ce aveam nevoie să aud ”Există atât timp cât noi credem în el”. Am înțeles exact ce voia să zică cu asta și am ales să continui să îmi atârn beculețe colorate prin cameră, să îmi înfășor cearceaful pe sub talie și să devin Zână Zăpezii.

Miracolul imaginatiei coace în tine boabele speranței unui viitor mai bun.

Imaginația a fost întotdeauna pentru mine un foarte bun mecanism de satisfacere a nevoilor pe care nu le aveam îmbrățișate în lumea reală. Foarte mulți ani, până pe la 30 așa, puneam capul pe pernă noaptea, închideam ochii și ”trăiam” în altă lume. Tata era iubitor, mama era fericită. Băiatul de la VIII-C mă plăcea pe mine. Eram frumoasă, fără aparat dentar și ochelari, deveneam slabă. Aveam haine multe și frumoase și mâncare bună în frigider. Nășteam și creșteam un băiat și o fetiță. Ne construiam casă pe pământ și aveam o carieră de mare succes.

 

Țin minte că la un moment dat eu chiar credeam că dacă îmi imaginez suficient de mult acest scenariu, el se va întâmpla. Tata nu a fost drăgăstos, mama nu mi-a părut fericită. Băiatul de la VIII-C m-a iubit mulți ani. Frumoasă sunt, aparatul dentar și ochelarii au dispărut. Băiatul trăiește, fetița nu. La casă am renunțat și cariera e ceva care îmi aduce o foarte mare satisfacție. Dar naiba mai știe ce însemna să fie de succes.

Asta fac copiii, imaginația îi salvează, e un foarte bun mecanism de apărare.

Ce îmi amintesc din vremurile trecute de mult, este senzația de real cu care trăiam eu în imaginație. Cum puteam să țopăi pe pat cu cearceaful pe mine și chiar să mă simt Zână. Cum îmi aduceam înăuntrul meu iubirea pe care o căutam în acel băiat. Cum credeam cu sinceritate într-un viitor mai bun. Asta fac copiii, imaginația îi salvează, e un foarte bun mecanism de apărare.

 

Acum nu mai funcționează. Poate că se numește și maturitate. Dar mai e ceva. Acum am cu adevărat puterea de a accepta prezentul așa cum e. Acum nu mai fug de ce simt pentru a satisface imaginar ce îmi lipsește. Atunci nu știam să supraviețuiesc altfel. Acum mă uit cu atenție în mine, uneori mă îmbrățișez pentru golurile pe care știu că nu am cum să le umplu vreodată cu ceva, alteori doar accept ce simt și alteori mă adun să îmi ofer în lumea reală ce am cu adevărat nevoie.

 

Dar pentru toate zilele și nopțile în care nu găseam efectiv puterea să accept viața așa cum era în prezent, aveam nevoie să îmi spun o poveste despre viitor. Și povestea îmi aducea întotdeauna iubirea care îmi lipsea. E un foarte bun mecanism de apărare. Ce bine că l-am descoperit atunci când aveam nevoie să cred că viața îmi va așeza rochia mototolită și îmi va usca pieptul plin cu lacrimi.

Azi îmi îndrept rochia cu palmele când mi-e greu să bag fierul de călcat în priză și îmi șterg ușor lacrimile de sub gene, să nu mi se întindă prea mult rimelul. Ridic capul și pornesc în viața mea, așa imperfectă cum e ea.

 

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

Sunt licențiată în Psihologie și în Asistență Socială și sunt fascinată de psihicului uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Am finalizat masterul „Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei” și urmez un program de formare în specializarea ”Psihoterapia integrativă a traumei”. Cred cu tărie că oamenii sunt făcuți să fie buni și să iubească. Unii nu își dau voie. În ei stau bine de pază durerile, fricile, mecanismele de apărare, furia. Toate zidurile pe care și le-au ridicat singuri, pentru că altă dată au trebui să se apere. Altfel nu ar fi putut trăi. Altfel nu știu să trăiască. Dar altfel se poate!
Articole create509

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu