Intoarcerea la serviciu dupa un eveniment traumatic

La mai puțin de 2 luni după ce am pierdut-o pe Emma, m-am întors la serviciu. Nu a fost neapărat ideea mea, m-a impulsionat foarte mult Marius neștiind cum altfel să mă ajute și am acceptat în ziua în care am simțit că stau periculos pe marginea prăpastiei spre nebunie.

Nu mi-a fost greu să aleg asta, mi-a fost groaznic de greu.

Pierdusem un copil și simțeam că prea mă îndepărtez de singurul care mi-a rămas. Eram cu David și nu eram. Stăteam lângă el să parcăm mașini și mă gândeam la Emma și cât de mult îmi lipsește. Plângeam pe ascuns și mă chinuiam să fiu măcar puțin veselă pentru el. Nu îmi amintesc dacă reușeam. Mergeam împreună în parc și vedeam doar bebeluși și mă întrebau bonele și mamele de la locul de joacă, vesele, unde este fetița mea. Mă lihneau de viață toate imaginile pe care mi le proiectasem înainte să nasc, cu un băiat de mână și o fetiță în wrapul cu ursuleți. Mă simțeam vinovată pentru absența mea și slăbiciunea care mă dobora. Nici reglarea hormonală nu mă ajuta deloc. Pieptul îmi cerea să alaptez, brațele mă dureau la propriu de lipsa Emmei. M-am simțit forțată de mine însămi să îl duc pe David la creșă și să îmi dau de muncă, să mai uit măcar câteva minute de tot.

Acomodarea lui la creșă a fost o idee mai simplă decât mă așteptam.

Adaptarea mea la muncă, mai grea. Și nu pentru că nu mai muncisem acolo de 2 ani, muncisem în alte părți, nici pentru că aveam ceva prea greu de făcut, făcusem altele mult mai grele, nici fiindcă aveam colegi nesuferiți, din contra, lucram cu două prietene și alți oameni simpatici, ci doar pentru că este groaznic de obositor să îți ascunzi durerea. Groaznic de obositor să vrei să plângi, să îți bagi capul sub pătură și nimic să nu te oblige să ieși, dar să nu poți, să suporți buna dispoziție a celor din jurul tău, normală de altfel și să râzi forțat când ai vrea doar să plângi. Acasă mă abțineam să mă exteriorizez cât era David treaz, dar eu nu uitam o secundă de tot calvarul și lipsa mea și dorul de Emma și neputința să pedepsesc vinovații și durerea că nu așa trebuia să fie. După ce adormea David, se lăsa potopul.

Uneori zic că a fost o decizie bună, mă mai scoate din gândurile mele, îmi dă ocazia să îmi consum din furie pe situații stupide, mă pune să mă gândesc la soluții care nu implică procese de malpraxis, mă face să îmi fie dor de David și să stau mult, mult mai atentă la el, mă forțează să mă adun, că na, la muncă mergi să muncești, dar e mai greu să o faci când mintea ta e uragan de durere.

Alteori zic că am greșit, în momentele alea în care aș vrea să fug de toți și de toate, să dorm încontinuu, să nu aud, să nu văd, să nu îmi amintească nimeni de Emma, să nu mă întrebe nimeni câți copii am, în momentele în care lucrez în weekend și prea mi se face dor de David și nu mai am timp să îmi revărs lacrimile care se ascund adânc în mine, când îmi dau seama că trec săptămâni la rând fără să fac nimic din puținele lucruri care mă relaxează, când sunt prea obosită și să respir.

Nu știu cât de bine a fost să mă întorc așa devreme la muncă, dar știu cât de greu mi-a fost să mă adaptez la ea și cât de mult sunt încă legată de imaginea aia în care munca mea ar fi trebuit să fie 2 copii și un blog. Ar fi trebuit, dar nu e.

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create894

7 comentarii la „Intoarcerea la serviciu dupa un eveniment traumatic

  1. Offf… cat ma regăsesc in aceste cuvinte… Vladut al meu a plecat la ingerasi la 23 de saptamani… iar eu am ramas cu mii de intrebari fara raspuns, cu mii de regrete si dorinta de a da timpul inapoi si de a schimba ceea ce s-a întâmplat… incerc sa imi traiesc viata lipsita de sens… incerc sa ma adun pentru surioara lui, dar e greu… peste o saptamana ma reintorc la serviciu dupa 2 luni de cand l-am pierdut…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu