In urma noastra raman amintirile

Îmi amintesc des de tataia. El este primul și singurul om, din toți cei pe care îi iubesc, care a plecat din lumea asta. Restul sunt încă lângă mine și mă rog să rămână aici. De fiecare dată îmi vin în minte doar învățămintele lui și momentele frumoase petrecute împreună, pentru că asta păstrăm de la oameni, atunci când avem ce păstra. La câțiva ani după tataia, a murit celălat bunic. Nu am suferit. Da, mi-a părut rău de durerea tatălui meu și atât. Am încercat să găsesc o amintire frumoasă pe care să i-o atribui. Nu există. Nu-i bai, pe mine nu mă deranjează asta, dar mă face să înțeleg și mai bine că, la un moment dat, tot ce rămâne în urma ta sunt amintirile pe care le-ai creat oamenilor cu care ai trăit.

Mă gândesc des că realitatea asta se aplică și părinților noștri și copiilor noștri. Cred că mama a uitat când am luat eu primul 4 la liceu (când am luat doi de unu la română sigur nu își amintește că am întrebat-o), dar sigur știe când stăteam în fiecare sâmbătă împreună în bucătărie și găteam. Matușa mea nu cred că își amintește că ne duceam la ea în vizită și mâncam pâine cu unt și miere până ni se făcea rău, fiindcă acasă nu aveam, dar povestește cum veverițele se ascundeau sub masa unde ea învăța pentru examene și stăteau minute în șir fără să scoată un zgomot. Încă ne spune ”veverițe” la peste 30 de ani ai noștri, individuali, nu împreună. Unchiul meu nu mai reține supărarea simțită, adică sper asta, când i-am omorât peștii din acvariul uriaș fiindcă miroseau urât și i-am dat cu spray, dar povestește cum ne ajuta la mate și apoi ne învăța să dansăm (nu știu cum se numea stilul, nu-mi amintesc pașii, dar am în minte imaginea cu noi doi scălămbăindu-ne în bucătărie la mamaia). La fel cum eu nu voi uita vreodată cum avea ochii în lacrimi la nunta mea, m-a îmbrățișat și mi-a spus cât de frumoasă sunt.

Așa că știu acum că, pentrul soțul meu nu contează că am ars prima varză sau că m-am rățoit la el de aiurea, într-o zi, dacă sunt multe momente frumoase și amuzante care să acopere totul. Copilul meu nu își va aminti cum azi am țipat la el fiindcă de două ore mă chinuiam să îl culc, foarte obosit fiind, dacă ieșirea mea a fost excepția de la regula în care îi vorbesc calm, îmi țiu nervii în cutie, ne îmbrățișăm, dansăm, cântăm, ne jucăm, ne iubim.

Eu nu mai știu când soțul meu m-a supărat, din cine știe ce motiv stupid, fiincă am să pun în loc atât de multe cuvinte frumoase și gesturi care mă fac să mă simt iubită, respectată și fericită. Eu nu-mi voi aminti cum uneori copilul meu îmi toacă răbdarea la menghină fiindcă există și aleg să păstrez în mine, toate îmbrățișările și pupicii care strigă atât de clar „te iubesc mami” și toate trăznăile care mă fac să mă întreb singură „doamne, cum ți-o fi trecut asta prin minte” și să mă minunez de ce copil incredibil am avut noroc să primesc.

Haideți să creăm amintiri frumoase oamenilor din viața noastră, pentru că, într-o zi, ele vor fi tot ce vor rămâne … sau măcar atunci când nu putem să facem un bine, să nu face rău!

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create909

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu