Despre frica – o alta perspectiva

De mult timp îmi propun să scriu despre frica ce apare după tot entuziasmul de a afla că vei avea un copil. Nu este un subiect prea des abordat fiindcă aduce cu el rușine, iar rușinea ne transmite că e posibil să nu mai fim iubiți, apreciați, considerați buni, acceptați. Rar am putut discuta deschis, cu femei, despre asta și cred că este benefic să o facem pentru a înțelege că nu e nimic greșit. Nu înseamnă că nu îți dorești copilul sau că nu îl iubești suficient sau nu o vei face suficient, doar că pe măsură ce conștientizezi schimbările ce vor urma și multele necunoscute pe care va trebui să le înfrunți, confrunți, gestionezi, schimbi etc, te sperii. Atât!

V-am mai povestit că David a apărut după un an și jumătate de încercări calculate și griji și temeri că noi nu vom ține niciodată la piept un om creat din noi. Am fost atât de fericită și entuziasmată săptămâni la rând încât îmi venea să pup și să îmbrățișez necunoscuții pe stradă. Apoi, la un moment dat a apărut frica: dacă va avea probleme de sănătate, dacă apariția copilului ne va afecta relație, ce voi face cu munca, ce se va întâmpla cu cariera mea, dar viața noastră socială, dacă nu o să îmi mai placă de mine, dacă nu voi fi o mamă suficient de bună … dacă … dacă … dacă.

M-am simțit vinovată? Oooa da! Atât de vinovată încât nu îndrăzneam să povestesc nimănui despre asta. Cum adică, eu, cea care își dorea atât de tare un copil își face griji de orice altceva decât de copil? Da! Fiindcă în mine crește un copil nu înseamnă că eu nu mai exist.

Despre limite eficiente si copii

S-ar zice că la a doua încercare lucrurile ar trebui să fie altfel. De unde! Tot mi-e frică. Unele frici sunt cam aceleași (dacă va avea probleme de sănătate, dacă relația noastră va avea de suferit că prima oară am supraviețuit, cum voi putea lucra pe blog și la asociație, ce se va întâmpla cu cariera mea) altele sunt noi (cum va reacționa David, oare o va iubi, cum o să mă descurc eu cu doi și altele).

Dar vedeți voi, frica face parte din viață, e în paleta de sentimente umane și emoții, lângă iubire, fericire, încredere, dezamăgire, rușine, ură și tot teamul lor. Frica are rol de protecție, te face să îți pui întrebări care îți aduc soluții sau măcar te pregătesc teoretic și pentru situații mai greu de gestionat. Mulți oameni nu-şi recunosc propriile stări de frică și tocmai de aici pornește vina și concepția că e ceva greșit în ceea ce simt.

Nu e prima oară când simt frică și de fiecare dată mi-a fost greu să vorbesc despre asta cu cei din jurul meu. Îmi era teamă de ce vor spune despre mine, îmi era teamă să nu-i dezamăgesc și să nu le pierd iubirea. Mi-a fost frică de Bacalaureat și toate zecile de examene după, mi-a fost frică când m-am angajat, apoi când am preluat un post de conducere, mi-a fost frică când am început blogul. Dar niciodată frica nu m-a împiedicat să accept provocări, să mă bucur de ele sau să reușesc în ce mi-am propus. La un moment dat, când am acceptat-o și am discutat despre ea cu oamenii în care aveam încredere, a început nici să nu mai pară atât de importantă.

Frica, rușinea, dezamăgirea și toate sentimentele cărora noi le dăm conotații negative, în cantități moderate, nu ne afectează viața pe minus. Nu mă întrebați ce înseamnă moderat, e greu de spus, dar cred că fiecare simte când moderația a dispărut. De exemplu atunci când frica persistă și apar gânduri negative automate și stări somatice (rău fizic) care te fac să privești viața doar în negru. Sigur, ideal ar fi să nu simțit nimic negativ dar nu suntem extratereștrii, cât încă mai simțim, suntem oameni. E bine să simțim!

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create 841

6 comentarii la „Despre frica – o alta perspectiva

  1. Sunt fricoasa si recunosc. Mi-e frica de inaltime, mi-e frica sa vb in public, mi-e frica de singuratate si inca cateva. In sarcina mi-a fost atat de frica de primul trimestru, in sensul ca as putea pierde sarcina, incat nu am spui nimanui ca vom avea un copil. Stiam doar eu si sotul. Atat de mult mi-am dorit un bb si atat de greu mi s-a parut ca a venit, incat mi-era frica sa nu-l pierd. Toata sarcina a fost o frica continua. Abia cand a trecut bb de 1kg, cam asa, m-am mai linistit.

  2. Buna draga mamica! Si eu sunt insarcinata cu al doilea copil…ma apropii de sfarsitul celor 3 luni. Aceleasi temeri le am si eu mai mult sau mai putin, fiecare dintre noi suntem diferiti. Mi-e teama pentru sanatatea lui..orice ar fi, sanatos sa fie, fratiorul de 4 anisori il asteapta cu bratele deschise..nu mai are rabdare :)…temeri sunt la orice pas..am probleme cu tensiunea…am greturi de nu ma pot uita nici la un pahar cu apa si totusi merg mai departe, insist ca bebe sa fie bine si fac ce pot sa ii fie bine…nu am dat sfoara in tara la locul de munca pentru ca lumea e rea, orice ai spune…vor fi mereu binevoitori care iti vor spune..oohh..dar nu iti ajungea unul? ai sa iti pierzi iarasi 2 ani acasa…etc etc etc…ai sa te ingrasi si mai tare…bla bla bla..dar aloo? sunt atatea femei care se chinuiesc sa ramana gravide? ii multumesc Bunului Dumnezeu ca am reusit acest pas…desi medicii nu prea imi dadeau sanse.. as putea continua la nesfarsit…Asa ca draga mamica, accepta=ti temerile, sunt perfect normale. Te pup si te imbratisez oriunde ai fi .

  3. Îmi place mult să citesc ceea ce scrii. Nu te opri! Dacă poți…Am și eu un mândru de 1 an și 7 luni și o mititică în burtică. Prin ianuarie vom fi patru. Câte temeri am în legătură cu asta nu are rost să scriu că v-aș plictisi. Problema mea cea mai mare e ca nu am ajutor și nici nu caut! Stilul de viață, educație, alimentație etc nu se pupă deloc nici cu al părinților nici cu al socrilor.Deci, sper să mă descurc (ne descurcăm e un cuvânt prea mare). Sper să îi mai treacă soțului comoditatea (să nu îi spun lene), sper să mă mai lase și pe mine gura asta mare…sper multe.Sper sa scadă rata de la aprtament 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu