Fericirea se opreste in zidurile traumelor traite si nevindecate

M-am uitat, în urmă cu două săptămâni, la un film fain, ”Fathers and Daughters”. Este povestea unui tată care suferă o cădere psihică gravă, după pierderea soției. Se luptă să își crească fiica, așa cum poate el mai bine. Este povestea unei fiice care se luptă, după 27 de ani, să își creeze propriile legături intime, pentru că nu s-a simțit crescută prea bine.

M-am tot gândit atunci și de atunci, la cum filmul este despre realitatea cumva nevăzută, din jurul nostru. Și nu vorbesc doar despre relațiile dintre părinți și copii, atunci când există o pierdere în familia lor. Vorbesc despre cum viața și luptele se văd altfel în funcție de tabăra în care trăiești.

 


Chiar dacă tu, ca părinte, simți că duci o luptă grea pentru binele copilului tău, nu înseamnă că îi oferi tot ce are nevoie.

Chiar dacă deciziile tale par în interesul lui, nu înseamnă că așa se dovedesc a fi. Tu simți că faci mult și celălalt percepe puțin. Ați auzit de părinți uimiți că ei s-au sacrificat pentru a-și crește copiii, și copiii îi ignoră sau îi învinovățesc pentru diverse? Cam des, nu? Uneori au amândoi dreptate. Părinții au făcut, poate chiar cu un mare efort, tot ce au știut ei mai bine, dar copilul avea nevoie de mai mult de atât. Dacă te uiți la viață ca la un film, din exterior, poți să înțelegi tumultul fiecăruia, dar în viața ta, ești în interior și nu este despre ceea ce vezi și ce înțelegi, ci despre ceea ce simți.

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții munceau foarte mult, inclusiv sâmbăta, mamele se întorceau la serviciu atunci când bebelușul avea 3-4 luni, nu existau teorii de parenting, cărți, ateliere și conferințe. Iar părinții părinților noștri vin din vremuri în care au trăit revoluții, războaie, deportări, violuri, sărăcie gravă. Dar asta nu șterge cu nimic suferința copilului care nu a primit atenție, prezență, siguranță, acceptare, timp, nu a fost ascultat, îmbrățișat, înțeles, nu au trăit cu adevărat împreună, ci mai degrabă doar prezenți în aceeași casă.


 Lipsa timpului și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil ?

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții nu au fost învățați să se exteriorizeze, mai mult chiar, au fost crescuți sub zicala ”copilul se pupă în somn, să nu i se urce la cap”. Și lipsa timpului și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil? Realitatea unui copil poate fi extrem de diferită de cea a unui adult. Ei cresc în fantezie, fără a cunoaște toate detaliile și fațadele vieții. Niciun adult de acum nu gândește în aceeași termeni ca atunci când era copil, și dacă acum înțelege la nivel de logică, faptele părinților din copilărie, emoțional poate duce încă o luptă, și una grea, pendulând între copilului în suferință și adultul vinovat că își judecă părintele. Și logica nu șterge niciodată emoționalul. Rămân răni.

Nu e suficient să îi spui unui adult ”părintele tău te-a bătut frecvent și dur și umilitor pentru că atât știa și putea el, dar te iubea” și nici ”dacă nu se întâmpla asta, poate nu ai fi ajuns cine ești azi”. Da, acțiunile celor din jur sunt uneori ca pietrele pe cursul unei ape, îi stau piedică, dar o direcționează să ajungă undeva. Dar adulții care încă își duc aplecați suferințele, nu vor să audă scuze pentru cei care i-au rănit și nici să vadă ceva pozitiv în urma unei traume, chiar dacă pot înțelege o logică, tot simt suferința, pentru că nu este vorba despre scuzele celuilalt, ci despre un copil interior în căutare de alinare.


 Acțiunile sunt uneori ca pietrele pe cursul unei ape, îi stau piedică, dar o direcționează să ajungă undeva.

Și ce putem face ca părinți, să ne creștem altfel copiii? Să ne vindecăm. Nu putem schimba trecutul, nici părinții, nici ce am trăit. Dar, dacă vrem să creștem copii fericiți, este nevoie să fim noi fericiți și să ne pansăm rănile. Pentru că ceea ce facem de fapt, nu este să îi învățăm pe copiii noștri ceea ce știm, achizițiile, teoriile și noțiunile noastre, în profunzime noi îi învățăm ceea ce suntem. Știți vorba cu copilul, oglinda părintelui? Dacă ești un părinte trist, anxios, agitat, pesimist, fără curaj și inițiativă și vrei un copil vesel, sociabil, curajos, încrezător, este ca și cum ai vrea să alergi când nu ai picioare.

Fericirea nu este o teorie, e o stare, o simți, și dacă o trăiești, tu ca părinte, o transmiți mai departe și copilului tău, altfel nu prea ajută să vorbești din cărți, să adopți un zâmbet forțat și să încerci să profesezi fericirea. Și fericirea ca stare, nu ca teorie, se lovește de zidurile traumelor trăite și nevindecate.

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

3 comentarii la „Fericirea se opreste in zidurile traumelor traite si nevindecate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu