Dupa moarte ramane viata chiar daca nu vrei

Mă sprijineam pe stâlpul leagănului în care Marius îl dădea pe David. Zâmbeam. Habar nu aveam de ce. Parcă mă priveam din exterior și vedeam că zâmbesc, fără motiv. E bine așa, m-am gândit. E bine să pot zâmbi fără să știu de ce, după ce am crezut mult timp că nu o voi mai putea face.

Pentru că atunci când îți moare un copil nici nu mai vrei să zâmbești. Nu crezi că este corect ca viața să se așeze cumva, fără partea aceea importantă din tine. Nu e drept, dar da, viața și oamenii din ea își văd de ceea ce au de făcut, să trăiască. Știu, e ultimul adevăr pe care vrem să îl auzim atunci, curând, când trăim târând după noi durerea, devenind una cu ea sau luptând să o potolim. Nici una din variante nu va aduce ce lipsește.

O parte din durerea enormă care vine atunci când pierzi un copil este că știi că niciodată nu îl vei mai putea atinge. Nu îl vei vedea crescând, nu îi vei cânta ”la mulți ani”, nu îi vei mai vedea chipul, nu te va striga ”mami”. Nu vei primi răspuns la întrebările tale, nu va mai fi aici, niciodată. Când crezi în alte lumi dincolo de asta, te agăți de posibilitatea că într-o zi vei fi lângă el sau lângă ea. Firește că atunci, imediat, vrei ca ziua aia să fie mai degrabă mai curând decât mai târziu.

Apoi simți, sau vrei, sau crezi, că se întoarce cumva. În mirosul de soc din spatele blocului, în vrabia de pe pervaz, în cerceii de la gât. În copilul apărut iar în tine, în versurile pe care le cântai și acum le fredonează altcineva. În orice te face să simți că poți avea iar, aproape, copilul din altă lume. Și poate că se întoarce. Ce știu eu!?

Sau poate că asta avem nevoie, să credem că oamenii pe care îi iubim se întorc în viața asta rămasă după moarte, și când nu se întorc ne așteaptă răbdători în altă lume. Dar nu mai devreme de cât ne este dat să plecăm.

Love.Time. Death

Dupa moarte ramane viata chiar daca nu vrei

 FotoCredit: Cristina TR

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create872

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu