Despre psihologi, cu sinceritate

Sunt psiholog ca profesie și tipologie de om. Am cochetat cu dorința asta și m-am format, puțin câte puțin, încă din copilărie, când am trăit pe pielea mea consecințele oamenilor deprimați, ajunși la capătul dorinței de a trăi. Apoi cineva, cumva, la un moment dat, a decis că e cazul să fiu părinte pentru părinții mei și asta m-a ajutat să fiu ce sunt azi.

Am experimentat, apoi am studiat, chiar si profesat.

Încă profesez cu bani și fără, la telefon sau direct, cu pacienți în cabinet sau prietene la cafea. Am ajuns să-i înțeleg suficient pe oamenii sceptici în a apela la un specialist. Pentru a primi consiliere trebuie să recunoști că ai o problemă, oricare ar fi ea. Să admiți, tu pentru tine, că nu ești atotputernic, de fapt că ești uman. Apoi să ai încredere în omul la care mergi pentru a te deschide și a-l asculta. Și culmea, un psiholog recomandat ca fiind bun, nu e musai bun pentru tine, mai trebuie să existe și un fel de chimie ceva. Așa suntem născuți, să ne placă unii, să nu îi îndrăgim pe alții.

 

Să nu ai așteptări uriașe, asta dacă nu crezi încă în vraci, zmei, zâne și Moș Crăciun. Omul acela te ascultă detașat și te face „prin minune” să spui cu voce tare ceea ce de fapt înăuntrul tău știi și tu, dar din diverse motive refuzi să deschizi ochii, să conștientizezi, în termeni profesioniști vorbind.

Something like: un buda deasupra prăpăditului fiert în ceaunul cu mămăligă.

Nu poți fi un psiholog excelent pentru prietenii tăi. Este imposibil să rămâi imparțial total. Plus că ai tendința de a face corelații greșite tocmai fiindcă știi poate prea multe sau lucruri prea greșite. Oricât de apropiat iți este un prieten nu ai siguranța că îți spune adevărul dezbrăcat. În schimb unui necunoscut, sub semnătura confidențialității, îi poate spune și ce nu vrea să audă. Asta nu înseamnă că nu poți fi de ajutor.

 

Am avut profesori la care nu mi-aș trimite nici vecinii nesuferiți de la doi. Și profesori pe care i-aș multiplica și implata în casele fiecărui om, măcar pentru o zi. Acum prind curaj și recunosc că prietenii psihologi pot fi incredibil de enervanți, mai ales dacă sunt atât de pasionați de ceea ce fac încât văd un pacient, dacă nu chiar doi, în fiecare om care îi dă și numai bună ziua. Îi recunoști după veșnica întrebare ”Și ce vrei să spui prin asta?”. Sunt prietenii ăia cărora le zici că te doare în cot și te întreabă grăbiți ”Vrei să vorbim despre asta?”. Nu , vreau un calmant, dăăă!

 

Să aleg drumul psihologiei a fost una din cele mai bune decizii luate. Și tot domnului meu îi mulțumesc fiindcă m-a susținut în fiecare clipă, chiar și atunci când îl enervam cu întrebări, supoziții, propoziții. Asta sună ca la Oscar! Sunt tertipuri pe care le înveți din mers: să analizezi oamenii dincolo de cuvinte, să pui întrebări potrivite care descos și cos la loc, să îți înțelegi copilul, să folosești jocul ca modalitate de vindecare, să rămâi în afară cercului când e nevoie, să nu te proiectezi, să nu coalizezi cu presupusa victimă pentru că și tu ai avut agresorul tău.

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu