Depresia te sterge?

Săptămânile trecute vorbeam cu o prietenă, despre povestea prietenei ei. Îmi spunea cu tristețe că era plină de viață acum câțiva ani, și acum este ștearsă … Nu m-am gândit cu atenție până atunci la asta. Am meditat puțin, puțin mai mult.

Da, depresia te șterge. Știu. Și nu te șterge doar la exterior.

Mi-am amintit atunci, după discuția noastră, de prima zi de lucru după pierderea Emmei. Era sâmbătă și participam la un mentorat pentru tineri, cu Oana Pellea. Purtam o rochie neagră, cu mânecă scurtă, dresuri negre și cizme negre cu toc. Eram în doliu. M-am așezat pe un scaun, în cercul acela și i-am privit. Câtă viață găseam în ei. Cică ar fi trebuit să rețin ceva, măcar numele lor, să îi învăț, să mă prezint. Nu puteam nimic. Nu știu cum eram în ochii lor, dar știu că mă simțeam mică și fără viață. Am ieșit de multe ori din sală când a vorbit Oana Pellea. Am simțit că femeia aceasta cunoaște moartea cam pe cât o știu și eu. Tinerii îi asorbeau vorbele, eu plângeam în baie, cu fața între palme. Îmi era dor de fetița mea și nu puteam să accept nimic din ce devenise viața mea. Încă accept cu greu.

Mă închisesem într-un cocon din care ieșeam doar să îmi îmbrățișez copilul și să trasez sarcini de serviciu.

Restul trăiam acolo, încâlcită în nebunia mea. N-aveam vlagă nici să respir. Nu știu exact cum reușeam să muncesc, dar îmi amintesc clar că îmi era mai greu ca oricând să gândesc, să deleg și să execut. Era ca și cum trăgeam după mine o căruță cu lemne, la 44 kg ale mele. Și o trăgeam cu capul plecat și ochii roșii de plâns. Sesizam că exist doar când durea sufletul atât de mult încât aș fi vrut să îl arunc.

Când reușeam să ies din cocon și râdeam sănătos, oamenii se întrebau ce am pățit, ce mi s-a întâmplat atât de bun. Nimic, așa sunt eu când nu doare … cam atât de ștearsă eram. Nu doar că nu mă mai simțeam și nu mă recunoșteam dar nici ceilalți nu vedeau în mine ce știam eu că existase în viața dinaintea pierderei ei. Ce viață!

Am ieșit din cocon. Mai fug în el când mă sufocă dorul Emmei, stau puțin, plâng, mă îmbrățișez, ridic privirea către ea, îi zâmbesc cu durere și îi cer culoare. Știți cât de apăsător este, să fii șters, când ai avut curcubeul în suflet?

Depresia te sterge1

 FotoCredit: Foto Experience Ro

Da, depresia te șterge și e al naibii de greu să îți găsești iar culoarea.

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create893

Un comentariu la „Depresia te sterge?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu