De la bătături în palmă la stilou

A urcat pe scenă să își susțină discursul. Un tip foarte înalt și robust, fără a fi gras sau dus la sală. Părea în schimb constituția unui om muncit. Și vesel. Genul acela care îți spune despre moarte cu glume despre viață. În mâna stângă ținea un stilou și în dreapta o sapă. Părți din discursul lui au rămas în mine.

Parcursul lui de la bătături în palmă, la stilou, era și povestea mea.

Mi-am amintit de primăverile când aveam 12-13 ani și țineam sapa în mână. O uram de-a dreptul. Și îl vedeam pe tata cum mă întreba:
– Îți place să prășești?
– NU! Îi răspundeam eu categoric.
– Atunci învață.

Am învățat! Am visat mare și am muncit extrem de mult pentru tot ce am obținut. Și oricâte stilouri țin acum la piept sunt pentru că am visat și am muncit.

Mult timp nu am povestit despre verile copilăriei mele când alții le detaliau entuziasmați pe ale lor. Mi-a fost rușine de ceea ce făceam chiar și atunci când oamenii îmi spuneau că ar trebui sa fiu mândră. Acum înțeleg că nu e vorba nici despre jenă și nici despre onoare, e doar viața mea și atât. Punct. Și ceva mândrie, pentru că, dacă alții au avut măcar puțin peste strictul necesar de la părinții lor, eu nu. Nu mi-au cumpărat casă, nici mașină. Am muncit din primul an de facultate și am plătit cu munca mea 2 facultăți și un master. Așa cum plătesc și acum o formare.

Părinții mei sunt oameni modești și vin și ei la rândul lor din familii chiar mai modeste.

Pentru a avea bani să ne ofere un trai decent spre limitat, asta însemnând mâncare, rechizite, haine, salam și prăjituri la salariu, puneam pepeni galbeni și îi vindeam la Cluj. „Marile afaceri” au început când eu eram clasa a III-a. Pentru a ieși profitul de toamnă cât mai profit, toată familia ținea sapa în mână. Nu conta că eram copilă de oraș și cântăream 30 de kilograme îmbrăcată și udată. Sădeam pepeni, îi prășeam, stropeam, culegeam ore în șir, mii de kilograme. Uram pepenii, uneori și părinții, fiindcă puteau să ne ducă acolo cu șantajul emoțional chiar și după ce am luat admiterea la facultate. Acum na, au făcut și eu ce au putut mai bine.

 

Îmi amintesc că în vara de dinainte de bacalaureat stăteam la o tarabă din piața Flora, din Cluj, vindeam pepeni și între clienți citeam ”Ion” și ”Enigma Otiliei”. Or fi spus ei că le țineam acolo la impresionat. Eu încercam doar să nu ridic prea mult privirea, să văd cochetele Clujului plecând la ștrand. Și aveam și lectură de vară obligatorie pe care trebuia să o termin printre muncă.

 

Am trăit o vară în care am dormit cu ”dăbulenii” pe saltea, în aer liber. Erau țigani, da, pentru cei care aveți astfel de curiozități. Erau prietenii cu care mă revedeam de la vară la vară. În multe veri petrecute acolo, am vizitat o singură dată Clujul. Cu tata. M-a plimbat prin grădina botanică, am mâncat coarne și ne-am dat cu hidrobicicletele. Este cea mai dragă amintire pe care o am cu el.

Era ca la loterie, doar că munceai mult mai mult.

Uneori câștigam bani frumușei, nu îmi amintesc cât de mulți, dar știu că sigur nu văzusem atâția la un loc. Îmi plăcea să îi număr și să îi așez în tihnă, cap la cap. De obicei banii îi păstrau pentru zile negre, îmbrăcatul nostru pentru școală, amenajatul apartamentului. Nimic extravagant, niciodată. Altădată nu prea ieșeam pe plus, mai degrabă pe minus. Era ca la loterie, doar că munceai mult mai mult.

 

Acum locuiesc la București 🙂 . Trăiesc frumos și bine, și eu și băiatul meu, din banii câștigați de mine. Lucrez de mai bine de 11 ani într-una dintre cele mai mari și mai frumoase organizații din România. Am propriul blog de vreo 5 ani. Am alte multe proiecte prin care livrez cursuri, workshop-uri și alte minunății. Și m-am întors la școala, să devin psihoterapeut pe parte de traumatologie pentru ca, într-o zi, deloc departe de aici, să fiu în propriul meu cabinet psihologic.

 

Știu foarte bine ce înseamnă munca, chinul, ciuda pe alții mai norocoși, greul, lipsa, dorința de a fi la mare și nu pe câmp, anii din copilărie pe care nu voi putea niciodată să îi trăiesc altfel. Știu în schimb și cât de fin se simte stiloul în mână, după ce ți-au trecut bătăturile din palmă.

 

Asta încerc să le povestesc și copiilor sărăci din mediul rural cu care mă întâlnesc. Să știe și ei că se poate. Nu trebuie să trăiască mereu cu bătături în palmă! Există stilouri … 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create860

2 comentarii la „De la bătături în palmă la stilou

  1. Cam asa a fost si copilaria mea. Parintii mei s-au ocupat cu agricultura si cu crescutul puilor, sute de pui pe care ii taiau si ii vindeau (uneori ii vindeau si vii). Eu curatam spatiile unde cresteau, o ajutam pe mama sa ii curete de fulgi dupa ce ii taia, o ajutam la spalat. Faceam multe alte treburi care sunt necesare intr-o curte. Am muncit enorm pentru a termina un doctorat, am invatat continuu, muncesc si acum pentru a ma ridica la nivelul asteptarilor intr-o multinationala din Munchen. Avand in vedere sprijinul minim de care am beneficiat nu pot decat sa fiu multumita de ceea ce am. Da, asa sa le spui copiilor de la tara, cu munca si suflet curat se pot autodepasi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu