De la alaptare la intarcare

Pentru mine alăptarea a fost o minune. Mi-am dorit enorm de mult dar m-am informat zero. Nu știu de ce am trăit cu senzația că e un proces atât de natural încât nu trebuie să știi mare lucru înainte. Am greșit! Nici noroc de cadre medicale binevoitoare nu am avut. M-au externat din spital cu ragade mari, dureri, vinovăție și o marcă de lapte praf. Doi medici mi-au zis că dacă laptele nu a venit nici la o săptămână după naștere asta e, nu voi alăpta. Eu nu voiam să accept. Domnul nu insista, prietene să fi trecut prin asta nu aveam, mama nu alaptase. Am căutat pe Google, am intrat în grupuri de suport, am luat Galactogil cu polonicul, am băut ceai pentru lactație de nu am mai suportat nici cuvântul „ceai”, am încercat creme, protecții din silicon, am folosit pompa electrică pentru stimulare și ziua și noaptea, iar la 3 săptămâni după naștere am zis gata, laptele praf îl aruncăm pe geam. Și ghici ce? Copilul mânca fericit și satisfăcut, numai la sân, eu eram mândră, mai ceva ca atunci când am luat 2 licențe, în 2 zile.

În timp ragadele au trecut, eu am învățat să alăptez la orizontală și David s-a mutat între noi în pat, la autoservire, că noaptea tare bun mai era laptele. Toată lumea fericită, absolut toată lumea. Au mai fost câteva tentative de a strica zenul, noroc că știu să dau ignor la sfaturi de genul:
– „diversifică-l la 4-5 luni”, de parcă n-are o viață înainte să tot se sature de mâncare;
– „nu-i mai da să sugă noaptea”, de parcă asta chiar ar fi o opțiune, adică e, dacă poți să îți lași copilul să plângă, cu sursa fericirii lângă el;
– „laptele nu mai e bun de la 9 luni”, daaa, s-a stricat peste noapte, după ceasul biologic de acum 30 de ani;
– „nu cred că se satură, nu vezi ce slabă ești ?”. Pe principiul ăsta femeile din Africa ar mai alăpta?;
– „prea e dependent de tine”. Nu are legătură cu alăptarea ci cu anxietatea de separare, un stadiu perfect normal prin care trec toți copiii care dezvoltă un atașament sănătos cu părinții.

Noi ne-am bucurat de moment, chiar toți trei, că dacă mama și copilul sunt fericiți, nici tatăl n-are încotro 🙂 . Muream de dragul mândrului când îl priveam crescând din mine și mă mângâia zâmbind, așa cu sânul în gură. Au fost momente incredibile pe care le-am și oprit în câteva poze personale, bine ascunse, să pot retrăi din când în când sentimentul. Au fost și momente grele, recunosc. Mai întâi primele 3 săptămâni și apoi încă altele în care ceva îl supăra noaptea și compensa mâncând și din jumătate în jumătate de oră. Nici nu vreau să îmi amintesc diminețile de după, când trăgeam de mine pentru fiecare pas și așteptam somnul de prânz să recuperez lângă el. Nici nu aveam cu cine să îl las pentru a putea să mă odihnesc, nici nu stătea singur o clipă, nici măcar nu adormea și el ca majoritatea copiilor, la sân, ci doar plimbat prin casă în SSC. Dar treceau și nopțile și zilele astea, iar noi rămâneam cu binele acesta. Apoi pe la 1 an si 3 luni a început să mănânce foarte des și ziua și noaptea, mă dezbrăca și cerea „ți-ți” fără să conteze că eram în casă sau afară, uneori mă mușca, foarte des vroia să se joace cu sfârcurile, luptam cu el și cu mine să îl dezvăț de obiceiurile astea.

Uneori, recunosc, nu mai găseam plăcere în a-l alăpta și nu trăiam bine cu sentimentul ăsta. Nu voiam să îl înțarc, în mintea mea asta s-ar fi produs undeva pe la 2 ani când trebuia să mă întorc la muncă, dacă și el mi-ar fi permis. Nu intra în calcul nimic forțat, cu abandon și multe lacrimi. Dar am simțit că e timpul, cu blândețe, să răresc alăptatul doar pe timpul zilei. Am citit câteva exemple, am exclus variantele dure, mi-am făcut propriul plan: am așteptat să avem măcar 2 săptămâni fără potențial stres pentru el: boală, ieșitul măselelor, musafiri care să stea câteva zile la noi sau plecat undeva în week-end. Am considerat că îl va ajuta un oarecare program, agreat de el, fără schimbări de mediu. A renunțat mai întâi la supturile între cel de la trezire și cel de la somnul de prânz. Cum? Cu foarte mult timp petrecut afară. Luam cu noi jucării, fructe, biscuiți, brioșe, apă și atunci când cerea sân îi ofeream alte alternative. De cele mai multe ori funcționa, dacă devenea agitat și începea să plângă, îl alăptam. În 2-3 săptămâni, s-a obișnuit să mănânce micul dejun fără ți-ți, în majoritatea zilelor. Apoi am încercat să exclud masa de la trezirea după somnul de prânz. Greu. El mai voia alint până să accepte mâncarea. Nu știu exact cât a durat procesul acesta, dar estimez mai mult de 3 săptămâni, perioadă în care accepta direct masa și perioade în care nu. Funcționa joaca cu diverse chestiuni atractive pe care le țineam aproape, poveștile despre „mamă-mamă ce deliciu am gătit”, joaca cu tati dacă ajungea de la muncă. Ideea e că nu mai cerea sân afară, nu mă mai dezbracă, nu se mai juca, nu mai mușca și în aproximativ 2 luni foarte rar nu respecta sistemul alăptare la trezire, culcare și noaptea la discreție. A început să mănânce bine mâncarea, singur, chiar am descoperit că este de fapt un mare pofticios. Am încercat și răritul suptului pe timp de noapte, fără să vreau să îl înțarc. Nu am reușit nici cu suzeta, nici cu apă, nici cu mângâiat, nici cu dormitul meu în altă cameră. Într-o noapte l-am adormit și l-am lăsat cu domnul și m-am mutat în sufragerie. Am zis că dacă nu mă simte și nu mă miroase, nu va cere sân. Da! Da! Pe lângă faptul că nu am dormit deloc fără el, David s-a trezit, a băgat un ma-ma ( și asta zice tare rar), s-a dat jos din pat și m-a căutat prin casă. Evident că m-a găsit repede. Varianta să îl lăsăm cu cineva și să plec 3 zile nu era o opțiune pentru noi, mi se pare mult prea stresant pentru un copil așa mic. Am încercat să îi dau un biberon de lapte în ideea că dacă este cu burta mai plină poate dorm și eu măcar o noapte 4 ore legate. Nop! Am renunțat și la ideea asta.

Dar totuși cum s-a înțărcat definitiv? După ce am rămas însărcinată, a început să îmi fie foarte rău, nu puteam mânca, nu reușeam să mă odihnesc noaptea, chiar dacă el nu mai sugea atât de des. Apoi la scurt timp, dimineața cerea de mâncare la mai puțin de jumătate de oră după supt, iar seara la fel. Am presupus că lactația a scăzut mult și din reacțiile lui și din cauza modului în care îmi simțeam sânii: altfel, goi. Seara i-am dat un biberon cu lapte, l-a acceptat, a adormit la pieptul meu. Cam 2 săptămâni i-am oferit biberonul fără să insist, fără ca el să insiste că vrea sân și să îl refuz. Nici nu am insista să îl alăptez, nici nu am luat suplimente pentru producerea lactației. Am considerat că îmi este mai ușor să îl înțarc acum când nici nu cere sân, decât să alăptez într-o sarcină cu un început foarte greu, sau în tandem când oricum ușor nu va fi, singură cu doi copii adorabili. Până la urmă înțărcarea nu a fost deloc atât de dramatică pe cât mă gândeam că va fi și am păstrat în mine amintirea unor multor luni incredibile, în care noi doi am fost un TOT. Acum aștept nerăbdătoare următoarea experiență 🙂

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create881

12 comentarii la „De la alaptare la intarcare

  1. Dacă mănâncă un biberon înainte de culcare a încetat să se mai trezească noaptea? Ma regăsesc în toate temerile tale, mai ales ca ma pregătesc de începerea serviciului peste 2 luni (Bebelușa mea are 1 an și 9 luni acum), iar trezirile frecvente noaptea îmi vor pune capac

    1. Acum mananca un biberon inainte de culcare, pe la 21:30-22:00 si de cele mai multe ori, in jur de 4-5 dimineata bate voios din picioare si mai cere o portie 🙂 Sunt si nopti, rare, in care nu mai cere lapte si mananca dimineata pe la 7:00. Dar pana la intarcare sugea in cel mai fericit caz de 2-3 ori pe noapte 🙂 asta cand nu o facea o data pe ora 😀

  2. Daca ai sti cat de mult m-am regasit in randurile de mai sus. In cazul nostru mie mi-a fost mai greu sa trec peste intarcat decat ei(1 an 10 luni si 13 zile am alaptat-o).

    1. Mie inițial mi-a fost usor sa trec peste intarcare fiindca imi era foarte rau si nici nu mai stiam pe ce lume ma aflu 😛 Apoi mi s-a facut atat atat de dor sa il simt la pieptul meu. Dar mai am un pic si voi sti din nou cum e 🙂

  3. Oh..da..m-am regasit in cuvintele tale. Problema e ca eu m-am informat (carti,siteuri,you name it) si tot a fost greu. Greu fara sprijin, greu de luptat cu mentalitati invechite, greu de luptat cu mintea.
    E mare pacat ca nu avem.personal specializat in maternitati si interes pentru mamici si alaptare. Bantuie frica, dezorientarea, dezinteresul. Ma bucur cand aud povesti in care mama ia decizia corecta ascultandu-si inima.
    Ce o sa fie bebe?Ai aflat?

  4. Uneori avem impresia ca traim singure anumite momente si ca, copilul nostru e special in felul lui. Dar faptul ca si alte mamici impartasesc experienta lor, ne arata ca de fapt copilul nostru e foarte normal. Si DAVID al meu are 1 an si 4 luni, si tot inainte de 2 ani ma gandesc sa-l intarc, tot in ideea sa nu-mi fie greu cu noptile (totusi nu-mi garanteaza nimeni ca daca il intarc, nu se va mai trezi noaptea). La fel, e fericit cazul in care se foieste pt san de 1-2 ori/noapte, in rest, traiasca sfantul „dozator”!! Parca as vrea sa scap odata de alaptat, sa port si eu haine mai de femeie, sa ies si eu intr-o rochie, sa…etc. Dar pe de alta parte, momentul in care suntem doar noi e unic 🙂 Intr-un final..sper sa reusesc sa-l intarc intr-un mod rapid si bland 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu