„Nu înțeleg cum au fost crescuți oamenii astfel încât nu pot să își asume ceea ce trăiesc? De ce unii oameni nu isi asuma responsabilitatea pentru ce traiesc?”
M-a întrebat Diana.
„Au fost crescuți departe de ei înșiși, privind din exterior spre interior. Atunci na, pare logic și normal să nu îți asumi.”
I-am răspuns.
Când eram copii și ne împiedicam de covor și loveam cu nasul în masă, era vina mesei că ne-a stat în cale și mama îi dădea ”na-na”.
Când luam note proaste la școală, adică 8 sau 9, era vina profesorului. El ne-a ascultat pe neanunțate sau a schimbat ordinea de la catalog.
Când nu luam coroniță, sigur învățătoarea avea preferințe sau era cumpărată cu sacoșe de rafie pline cu găini de țară și ouăle ei.
Când un băiat nu te plăcea, era el orb, sau surd, sau cam prost sau ceva. De asta nu înțelegea clar ce minunăție de fată nu primește în inima lui.
Când luam notă ceva mai mică la bacalaureat era pentru că nu am avut bani de meditații. Și oricum am picat pe lângă subiect, de parcă n-ar fi trebuit să le știm pe toate.
Când aveam o relație abuzivă, era pentru că iubeam, punct, de parcă iubeam cu forța sau iubirea ne forța să și rămânem.
Când ne afundau emoțional conflictele la muncă, era pentru că lucram cu un șef dobitoc, noi fiind sfințenia întruchipată.
Când copilul țipa furios la noi că mingea e prea puțin rotundă, era pentru că habar nu are să își controleze emoțiile, nu pentru că la fel ni le gestionam și noi pe ale noastre.
Adică na, eu vă dau exemple din viața mea, da, sunt toate din viața mea, dar miram-aș să nu fi trăit și voi ceva asemănător.
Am învățat devreme să mergem prin viața noastră cu degetul îndreptat spre alții. Ei sunt vinovați de orice ne dărâmă nouă fericirea.
Să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce trăiești înseamnă să faci tot ce îți stă în putință să schimbi ce nu îți place din ce trăiești. Pentru că nu e treaba nimănui să facă asta pentru noi. Să stai așa cu mâinile în buzunare și să aștepți să vină schimbarea din exterior este iluzia celui care umblă prin lume cu eșarfa la ochi, dar se așteaptă să se bucure de lumină.
Și pentru a ne da seama dacă suntem responsabili pentru viața noastră sau fugim din ea, putem doar să ne întrebăm dacă ce facem acum ne ajută să fim mai bine cu noi, împăcați, liniștiți, mulțumiți, mândri de cine suntem și dacă prin ceea ce facem rezolvăm ce ne nemulțumește, sau doar rămân în loc cu tot ce nu ne stă bucurie în suflet.
Noi cedăm puterea celor din jur când ne așezăm comod în fotoliu și așteptăm să ne repare viața.
Dar putem lua puterea înapoi, putem să ne asumăm responsabilitatea vieții noastre! Știu că am fost învățați să îmi altruiști, să tăcem, să nu deranjăm, să nu supărăm, să nu ne gândim prea mult la noi, să îi protejăm pe cei pe care îi iubim, chiar și în defavoarea noastră. Știu că vrem să facem asta pentru a fi apreciați, și văzuți, și iubiți. Ne uităm în exterior și ne construim viața în funcție de alții și apoi ne așteptăm ca și ei să facă asta pentru noi. Numai că din când în când unii își mai asumă responsabilitatea vieții lor, au grijă de ei, și de nevoile lor, și de ce simt. Unii se mai iubesc. Și nu este egoism. Este iubire. Își trăiesc viața pentru ei. Viața așa se trăiește! Din interior spre exterior.
Și nu așa vrem de fapt să ne creștem și copiii? Să îi privim și să vedem că nu sunt printre cei care nu isi asuma responsabilitatea pentru ce trăiesc? Nu uitați că ei învață din ceea ce suntem!
Sursă poza: Javier Allegue Barros @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
