A început să mă zgârâie pe suflet întrebarea asta. ”Ce mai faci?”. Cum te întâlnești cu cineva cunoscut, sau mai puțin, întrebarea e asta. Nu suntem ceea ce facem, suntem ceea ce simțim. Plus că răspunsul automat este de cele mai multe ori „Bine”. Mulți numai „bine” nu fac.
Pe principiul, te întâlnești cu un fost coleg și te întreabă ”Ce mai faci?”. Tu îi răspunzi politicos ”Sunt bine, am fost promovat la muncă, mi-am cumpărat mașina asta mișto .. ”. Și dacă imediat te întâlnești și cu unul mai psiholog, te va întreba ”Cum te simți?” . Și îi vei răspunde la fel de politicos ”Sunt obosită și terminată. N-am mai dormit dinainte să apară copilul, ratele de la bancă mă sufocă, bărbată-miu dă pe-acasă mai rar decât vine rata la bancă”.
Fac un exercițiu de ceva vreme. Nu mai întreb lumea „Ce mai faci?”, întreb „Cum te simți”. Până acum reacțiile sunt din toate gamele muzicale posibile:
– „Îîîîîî? Adică ce vrei să zici?”. Fix asta. ”Cum te simți? Ești liniștit, mulțumit, adunat, obosit, stresat, furios …. ? Ce te bucură? Ce te doare?”.
– Priviri înspăimântate. Ca și cum aș fi aflat cel mai ascuns adevăr. Ăla al tuturor. Oamenii se străduiesc să pară mai fericiți decât sunt.
– Descărcări emoționale. Cumva o eliberare că pot vorbi despre ce le apasă real pe suflet.
– Întrebări dacă eu sunt bine. Răspunsul a variat în funcție de zi. Pentru că uneori sunt „fucking awesome”, alteori îmi vine să mă ascund sub birou și să mai ies când mă lovește „awesome” iar.
Noi nu suntem ceea ce facem, suntem ceea ce simțim.
