Povestea noastra despre adaptarea copilului la cresa

La  2 ani și o lună David a cunoscut creșa unde urmează să își trăiască o parte semnificativă din orele unei zile. Mi-a fost greu să găsesc locul unde să îl las cu încredere, unde să simt că este respectat și îndrăgit, unde să îi placă să rămână chiar dacă initial plânge pentru că mami nu stă cu el.

Adaptarea lui a fost ceva mai ușoară decât m-aș fi așteptat altă dată, dar e adevărat că pentru mine greul acum are altă definiție. M-a ajutat mult sentimentul că este un loc potrivit pentru el și blândețea educatoarei de care s-a atașat repede. În primele zile am stat cu inima cât un purice, la cafeneaua din colț, să ajung repede în cazul în care mă sunau că plânge cu patos. Fiindcă a plâns o perioadă când l-am lăsat.

Într-un articol trecut v-am vorbit la nivel teoretic despre cum îți poți ajuta copilul să se adapteze la creșă sau la grădiniță. Astăzi vă povestesc concret ce și cum a funcționat pentru noi.

Cum l-am ajutat pe David să se adapteze la creșă ?

L-am pregătit din timp. I-am vorbit despre grădiniță ca un loc plin de veselie, unde copiii se joacă, mănâncă tot felul de preparate delicioase și dorm fiecare în pătuțul lui. Creșa este singurul loc unde lui David îi place să doarmă în pătuț, acasă a pus stăpânire pe patul nostru, la scurt timp după ce s-a născut.

Nu am vorbit în prezența lui despre temerile mele sau nemulțumirile avute, fiindcă nu îl duc într-un loc perfect, nu am găsit unul, dar l-am ales pe cel cât mai aproape de conceptul meu de perfecțiune.

L-am luat cu noi să cunoască fiecare grădiniță pe care o vizitam și îi povesteam ce fac acolo copiii. I-am vorbit și despre cei pe care îi cunoaște și care merg la creșă sau grădiniță pentru a-l obișnui cu ideea că asta fac toți copiii. Am rugat-o pe finuța noastră să îi povestească ce face ea la grădiniță.

Am fost împreună de 3 ori, să cunoaștem educatoarea și locația, în așa fel încât să nu se simtă într-un loc total străin cu oameni total străini. În felul acesta m-a văzut vorbind cu ele, zâmbind, povestind și a simțit că sunt oameni în care am încredere … adică sper că a simțit asta.

Nu l-am dus la grădiniță până nu m-am asigurat că relația noastră este refăcută după absența mea din cauza nașterii și a tot haosului care a urmat.

A început treptat, în primele 3 zile nu a dormit acolo, apoi l-am lăsat fiindcă a spus că vrea și fiindcă îl luam vizibil obosit dar nu dorea să mai doarmă, probabil de dragul de a sta din nou împreună. Am respectat întotdeauna momentul în care am spus că merg să îl iau și ce am promis că facem după.

Încă rămâne la program mediu, aceasta este ultima săptămână. Mi-am stabilit ca termen o lună să îl iau imediat ce se trezește pentru a avea timp să stăm cât mai mult unul cu altul. Încerc să nu programez nimic după și dacă nu am încotro îl iau mereu cu mine.

Îl lasă tati și eu astept în mașină. Cel puțin momentan aceasta este soluția cea mai simplă pentru noi. În primele zile l-am dus eu și a plâns mult și am observat că eram singura mamă printre tați de copii mici … de’, exista un motiv!

L-am dezobișnuit total de scutec, pe timp de zi, cu 2 săptămâni înainte de înscrierea la creșă, nu m-am așteptat să facă educatoarele asta pentru mine și nici nu am vrut să existe o presiune asupra lui David. Total înseamnă că nu i l-am mai pus deloc când ieșeam din casă, oricum el folosea olița de ceva vreme. Noaptea încă are scutec, dar la somnul de prânz, nu îi pun niciodată.

L-am lăsat să stea acolo cu suzeta, încă își găsește alinare și o folosește mai des în perioadele stresante și fără voia noastră au tot fost astfel de momente în ultimele luni.

Pe lângă suzeta, a luat cu el un cățeluș, cu care până atunci nici măcar nu se juca, dar pe care l-a vrut cu el o perioadă. La fel a cerut o pereche de șosete cu iepurași, apoi a trecut la șosetele cu dinozauri 🙂 , apoi nu a mai contat cum erau șosetele.

Am făcut și lucruri cu care nu sunt de acord și nu le recomandat, adică, l-am lăsat plângând în prima săptămână și o dată m-am furișat în timp ce se juca 🙁 . Nu-i ok, nu faceți ca mine, da? M-am lăsat cumva încolțită de mine însăși și convinsă de personalul calificat, psihologul de la grădiniță, în care am încredere, că așa plâng în primele săptămâni. Și da, așa plâng! Numai că pe cât posibil încercați să nu rămână plângând acolo, dacă reușiți, noua nu prea ne iese asta.

Dar nu l-am mințit, nu l-am păcălit și mai ales nu i-am spus să nu plângă, din contră, de fiecare dată recunosc că și mie îmi este tare dor de el și este în regulă dacă plânge și îmi simte lipsa.

Au trecut mai bine de 3 săptămâni, încă plânge, de obicei acasă. Spune că că îi place la grădi dar dimineața plânge fiindcă vrea să stea cu mami. După descarcarea lui și uneori epuizarea noastră acceptă să îl îmbrăcăm. Acolo întinde mâinile către educatoare fără să mai plângă sau miorlăind puțin. Îl iau foarte vesel, mănâncă bine și doarme bine. Este o ambivalență normală de altfel, pe care o trăiesc și eu, dar adult fiind mă descarc altfel. Și eu simt că am nevoie de timp si activități fără David, adică mers la serviciu, și totuși, în același timp, am nevoie de el în fiecare secundă.

Acasă este vesel, cu chef de joacă, povestește ce a făcut și cu cine s-a jucat, așa cum poate el, ne uităm împreună la pozele făcute de către educatoare și se tot chinuie să îmi explice ce a făcut acolo. Îmi spune că una dintre educatoare este bună și că îl mângâie.

Când îl iau de la creșă nu mă grăbesc așa că ne permitem să stăm acolo, pe băncuță chiar și zeci de minute incontinuu doar așa lipiți unul de altul, timp în care îl mângâi și îi spun cât de mult îl iubesc și cât de dor mi-a fost de el.

Nu vă mint că e ușor! Dar nici imposibil de greu, cu toate că uneori, mie, mi se pare imposibil!

Cum ajuti copilul sa se adapteze la cresa (exemplu personal)2

 

* Alegerea creșei nu s-a dovedit a fi una inspirată, povestea o puteți citi aici. David merge de un an la o grădiniță de stat unde totul e bine deocamdată.

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create869

6 comentarii la „Povestea noastra despre adaptarea copilului la cresa

  1. Mersi de articol. Imediat e maine si maine e prima zi de gradi. Simt cumva ca eu stric totul. Simt ca mie mi-e greu s-o las. Imi amintesc noptile albe de dinaintea primei zile de scoala. Ma suceam, ma invarteam si spre dimineata adormeam. Si parca retraiesc acele momente. Mi-e teama de plansul de ramas bun, mi-e teama de lipsa ei atatea ore, mi-e teama de emotiile mele, mi-e teama de un sistem invechit. Of…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu