Cum ai ajuns să poți să zâmbești atât de frumos chiar dacă un copil al tău a murit?

”Cum ai ajuns să poți să zâmbești atât de frumos după așa o traumă?” am fost întrebată la finalul unei întâlniri din cadrul formării de psihotraumatologie la care m-am înscris. Mă pregătesc să devin psihoterapeut specializat pe traumă. Ce putea fi mai potrivit pentru mine, dacă nu asta? Să fiu într-o zi cea care ajută un om în durere cruntă, să se nască din nou?

 

Cum am reușit? Am construit în mine, o perlă.

 

În termeni științifici asta se numește perlaborare. Zâmbesc atât de frumos pentru că, procesul meu terapeutic m-a ajutat să construiesc o perlă în interiorul meu. Cel puțin una.

 

Să vă explic. Cum se nasc perlele?

 

Adevăratele perle, cele foarte valoroase, se nasc din moluştele cu cochilie care trăiesc în ocean. Sau mai simplu spus, o scoică.

Scoica stă în apă, în mediul ei, cu treaba ei. Are șansa să apară după ce scoica a fost lovită și printre cochilii sidefate intră un fir de nisip. Sau un parazit. Nisipul rănește molusca. Molusca se apără. Izolează corpul străin, nisipul, acoperindu-l cu carbonat de calciu. Nu poate elimina firul de nisip. Singurul lucru pe care îl poate face este să învârte propriul produs, în jurul nisipului, până când va sta comod cu conținutul rezultat. Perla.

 

Nu poți să scapi de tine. Devii altcineva.

Poți să produci o mulțime de perle în interiorul tău. Să prelucrezi trauma cu conținuturile tale psihice, să o conectezi cu multiple părți ale tale, din tine, până când stai comod cu asta și ai o viață rezonabilă cu asta.

 

Perlaborarea este un proces de prelucrare a traumei. Nu poți să elimini ce ai trăit. A intrat în tine și a rămas acolo. Este ca un travaliu de naștere dureros, cu țipete interne și mut la exterior, de multe ori pe un termen îndelungat. Cu rezistență și neînțelegere, pe care nu îl vede nimeni, dar îl simți tu. Nici perla nu o vede nimeni, dar o simți tu. Îți luminează existența și îți pune acel zâmbet frumos pe față, chiar dacă ți-a murit un copil.

 

Emma e perla mea.

 

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create881

4 comentarii la „Cum ai ajuns să poți să zâmbești atât de frumos chiar dacă un copil al tău a murit?

  1. Ai perfecta dreptate !!! Durerea nu trece niciodată ,e in interiorul tău .. adânc înfiptă in inima ta 💔💔💔….,bine ca nu se vede …și da … zâmbesc de dragul celor rămași din jurul meu ,din viața mea …de dragul copilului pe care l-am pierdut și de la care mi-a rămas o nepoțica de doi anișori …care m-a ajutat sa fac fata durerii sfâșietoare , cu ochii ei frumoși și cu asemănarea tatălui ei !! Au trecut aproape 13 ani … ,durerea este aceiași .. dar când o văd cat a crescut .. ..(are imediat 15 anișori ).. ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa !! 🙏💔😭

    1. Uite, eu recunosc ca am ajuns sa zambesc si de dragul meu si pentru mine, nu doar pentru David si oamenii care ma iubesc, dar durerea inca e in mine … Te imbratisez cu drag si iti doresc putere!

  2. Fix asa îmi spune tatăl băiatului-îngeraș, băiatul nostru e zâmbetul tău, nu trebuie sa încetezi niciodată sa zâmbești pentru ca zâmbind îl cinstim pe el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu