Stăteam la masă cu David și cu tatăl lui. Mândrul se juca cu singurul pluș pe care l-a acceptat vreodată, un băiețel botezat Hagy, de la “hug”, îmbrățișare, pentru că îl purta tot timpul cu el și îl cuprindea cu mânuțele și îl aducea spre inimă.
Și cum se juca cu el în timp ce noi așteptam flămânzi ciorbele, se gândi să îi facă dintr-un colț de pâine un papuc și dintr-un șervețel un fel de haină. Bun moment să îi povestesc despre cum croiam eu rochii pentru păpuși și despre ce e ăla un designer vestimentar. Mi-a cerut materiale să încerce și el, i-am promis că imediat ce ajungem acasă, o să îi dau.
Ta-su s-a zburlit un pic și eu i-am spus serioasă:
– Ce? Nu avem de unde să știm ce talente se ascund în el? Dacă va fi un extraordinar designer?
S-a zburlit și mai tare de parcă îi băgasem 3 lămâi pe gât. Știam la ce se gândea.
– Știi ce? E foarte simplu. Ai fix două opțiuni atunci când ai un copil gay, accepți sau nu. Ce este copilul tău nu decizi tu. Accepți sau se ascunde. Nu schimbă ce e.
A ridicat ochii mari la mine și nu a mai spus nimic. Probabil rostea deja în gând toate rugăciunile pe care le știe și se va apuca să mai învețe și altele 🙂
I-am amintit că David a cerut deja femei și fetițe în căsătorie. Pentru mine nu ar conta. Eu accept.
