Copilul meu este un copil fericit chiar daca surioara lui a murit

”Nu am trecut prin asta și nici nu pot sa îmi închipui cât de îngrozitor poate fi. Dar cred că uneori ne complacem în tristețea asta și ne obișnuim atât de mult cu ea încât ni se pare normalitate. Dar nu prea e. Pentru un copilaș de vârsta lui David trebuie să fie foarte greu să trăiască cu ea. Cum am spus, nu mi s-a întâmplat, Doamne ferește. Dar numai eu știu câte lacrimi am ascuns de fetița mea, ca ea sa fie mereu veselă și fericită. Sper că îți vei rezolva și tu problemele, ca să puteți fi fericiți!”

E doar unul dintre mesajele pe care le-am primit în ultimii 3 ani.

Nu vă scriu și nu i-am răspuns ca să mă justific.

Intenția mesajului este una bună și știu asta din modul în care mi-a răspuns ulterior la mesajul meu. Nu vă scriu și nu i-am răspuns ca să mă justific, cu toate că m-am simțit judecată citind rândurile de mai sus. Dar vă scriu și i-am răspuns pentru că știu câte mame de îngeri sunt în jurul meu.

Nu aș vrea ca ele să citească și să se simtă mame rele care își fac copiii vii nefericiți doar pentru că plâng după copiii morți. Cu durerea e așa. Durerea se trăiește și se ventilează, altfel ți se adună guguloi în suflet și îți vine bumerang peste tine fără să știi ce te-a lovit. Iar doliul nu e o supărare artificială pe care să o ascunzi așa, cu ușurință. Și sincer nici nu e de ascuns, e de trăit și asta.

Cine îl cunoaște pe David în viața reală știe că este un copil cu de toate. 

Furios când nu se așează totul cum vrea el. Categoric cu ce își dorește. Deschis în a spune ceea ce simte și a povesti ce s-a întâmplat prin viața lui. Foarte sociabil și prietenos. Ied pe adrenalină care nu stă locului o secundă. Un copil extrem de vesel, pus mereu pe șotii și aruncat de replici. Și nu tace, el nu tace nici la masă, nici la somn, nici când stă pe budă. Mereu are ceva de spus. E un copil cât se poate de normal, chiar dacă surioara lui a murit și el știe asta.

Când vorbești cu normalitate despre moarte.

Normalitatea cu care David povestește despre Emma este normalitatea cu care a învățat să trăiască viața așa cum s-a așezat ea pentru noi. Mi-a fost teribil, teribil de frică să nu îl stric pe David. Nu că aș fi avut vreo modalitate să previn moarte Emmei sau să o ascund de el. Eu nu îmi mint copilul. Adică îl mai mint că nu am mâncat ciocolată pe ascuns, dar nu îl mint ca pe un animăluț de pluș care nu ar fi capabil să simtă realitatea vieții lui. În realitatea vieții lui, mama lui respira sfâșiată lângă el. Asta eram. Acum sunt alta.

David este un copil inteligent. Eu sunt o mamă psiholog care a întors totul pe toate părțile înainte să decidă că în viața asta încleștată a noastră, adevărul și discuțiile sunt singurile opțiuni pe care le mai avem.

Vorbim despre Emma ca o formă de terapie.

Plângem la fel, iar asta se întâmplă tot mai rar, mult, mult mai rar pentru că ne-am ventilat durerea și pentru că am învățat să privim altfel moartea ei. Și îi vorbesc lui David și îi răspund la întrebări din dorința de a nu face din moartea ei un secret, sau un păcat, sau o rușine.

Vreau să îl cresc fără să îi fie rușine de ceea ce viața i-a pus în cale. Și vreau să aibă încredere că poate să își descarce sufletul cu mine. Să fiu lângă el și când râdem ca zăpăciții din nimic, și sărim în turnuri făcute din perne, și când ne doare sufletul de dorul ei, și când pur și simplu povestim despre ceea ce am trăit. Fără să ne mai doară atât de tare ca atunci. Fără să ne ascundem suferințele de parcă am fi slabi că ne doare.

David vorbește despre Emma cu o normalitate pe care eu nu am întâlnit-o nici la adulții care au pierdut-o pe Emma. Adulții evită să îi spună și numele. Li se încrețesc frunțile, li se încleștează buzele, ochii se îmbibă de milă sau pur și simplu de spaimă de parcă i-ai prins dezbrăcați când ieșeau de la duș în mijlocul fântânii de la Unirea.

Durerea se trăiește și se ventilează, altfel ți se adună guguloi în suflet și îți vine bumerang peste tine fără să știi ce te-a lovit. Iar doliul nu e o supărare artificială pe care să o ascunzi așa, cu ușurință. Și sincer nici nu e de ascuns, e de trăit și asta.

FotoCredit: Foto Experience Ro

Cu copiii mei aproape, un băiat năzdrăvan în brațe și o pereche de cercei la gât. Un înger ne zâmbește din ceruri.

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create851

2 comentarii la „Copilul meu este un copil fericit chiar daca surioara lui a murit

  1. Știi, niciodata nu vom fi pe placul tuturor, iar unii nici macar durerea altora (pe care ei nici să si-o imagineze nu pot) nu mai stiu s-o respecte asa ca astupa-ti urechile si mergi mai departe pe drumul tau.
    Eu, cand eram insarcinata cu al doilea, ii trimiteam poze cu fetita mea ca sa-i arat ce am mai croit (era pasiunea mea) unei prietene a mele care stia ca nu sunt foarte vesela in perioada aia ca aveam o sarcina dificila si ce observa ea din poze era ca fiica-mea nu rade și atat avea de spus: „ok, tu esti trista ca te gandesti la ale tale, dar copilul ce are?” imi spunea. De fapt, copilul mereu se maimutarea in poze si eu o rugam uneori sa stea putin linistita sa fac si eu o poza, vezi cam asa e cu oamenii. De atunci nu mai trimit poze cu copiii decat oamenilor care chiar simt eu ca merita, nu celor cu etichetele pregatite plus ca am si renuntat la toti cei care ma trag in jos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu