Copilul din cuvintele tale

Ma  plimb des prin lume in ultima vreme, marele avantaj de a fi in concediu de crestere copil, iar lumea asta se reduce de multe ori la parcul din zona, mare, umblos si plin de copii. Si langa ei, mult prea langa ei de cele mai multe ori, observ mame, bone, tati, bunici, grabiti/e parca sa respire si aerul in locul copiilor lor.

David e inca mic pentru leagane, dar ii place si ne place, de fapt, sa ne plimbam imbratisati prin parc si apoi sa poposim la locul de joaca, unde el se ranjeste la flori, frunze si copii iar eu observ oamenii din jurul meu. Vad multe, aud multe, ma minunez si meditez. Observ copii adusi la joaca dar ingraditi in a fi liberi: „Nu te juca acolo,nu mai alerga, uite leaganul asta este mult mai frumos”, „nu mai vorbi asa tare”, „nu te aseza pe jos, te murdaresti, daca nu ii dai Mariei lopatica, mergem acasa” …. Si ma gandesc eu asa, ca si-ar dori si ei sa poata atinge pamantul cu talpile, sa se joace cu batul in balta aceea plina de noroi, sa foloseasca un leagan mai mult, chiar daca este cel mai prapadit din tot parcul, sa se poata juca cu cine le place si sa refuse pe cine nu.

Aud tot timpul povesti: „Al meu e lenes, are un an si abia face doi pasi, a mea e scarnava rau, nu mananca mai nimic, e rautacios, asa face, nici lui frate-sau nu ii da jucarii, nu e cuminte deloc, nu asculta, vrea sa faca numai ce vrea ea, e rea si plangacioasa, ne-a innebunit, toata ziua vrea in brate”. „Plangacioasa” avea mai putin de 4 luni, iar bunica, se lamenta de faptul ca nu vrea mititica sa stea in carut si cere in brate, dar ea „o mai lasa sa planga, sa se invete”. Mi se adresa mie, care, pe vremea aceea, nu aveam marsupiu si tocmai atunci il duceam pe David in brate si impingeam carutul cu o mana. De fapt adresarea mai exacta a fost „si a noastra e rea si plangacioasa”. I-am raspuns zambind „baietelul meu nu e rau deloc, da, vrea in brate, pentru ca aici e locul lui si il iau, pentru ca pot si vreau sa il vad fericit tot timpul”.

Modul in care vorbim cu si despre copiii nostri, devine modul in care ei ajung sa se perceapa. Pentru ca noi suntem oglinda lor, universul lor, pentru ca ceea ce credem si spunem noi, pentru ei este cel mai sfant reper in viata si constituie temelia imaginii lor despre propria persoana.

Ma gandesc la acei copii, oare ce or simti cand Universul lor ii considera lenesi, rautaciosi, obraznici, plangaciosi, incapatanati etc. Ce o simti un bebelus lasat sa planga intr-un carut, in timp ce Universul il priveste incruntat si asteapta, atat, asteapta, nu intinde o mana, nu il mangaie, nu ii spune o vorba frumoasa? Oare ce ar simti Universul daca intr-una dintre cele mai negre zile, cand ar plange si el, omul pe care il iubeste mai mult decat orice l-ar privi incruntat si atat?

Si totusi am observat si mame, bone, tati, bunici, plini/e de iubire si caldura langa copiii lor liberi sa intre cu papucii in balta, sa puna o frunza pe limba sa vada ce gust are, sa se dea in calutul fara un picior, sa stea intins pe jos cu creta in mana, le zambesc mereu si privesc chipurile copiilor lor, acolo se vede fericirea.

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create856

3 comentarii la „Copilul din cuvintele tale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu