Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră!

L-ai făcut, nu îl deții! E celulă celulă din tine. Îi curge prin vene fire din sângele tău. Are ochii ca ai tăi, sau părul, gura, gropițele din obraji. Uneori zâmbește fix ca tine și deseori îți folosește expresiile fără să le înțeleagă pe deplin. E copilul tău! Nu e proprietatea ta! Nu îl deții!

„Eu te-am făcut, eu te omor!”

De parcă asta îți dă dreptul să îi iei viața, de fapt, nici măcar să ameninți cu așa ceva nu ar trebui să îți permiți. E viața lui, îi aparține într-un totul. E corpul lui și tot lui îi aparține. Că l-ai făcut nu îți dă dreptul să mutilezi corpul și sufletul cu palmele tale de mamă. Si apoi să îl omori, că doar tu l-ai făcut. 

Copiii nu sunt marionetele noastre. 

Nu i-am făcut, sau nu ar fi trebuit să îi facem, pentru că voiam o păpușă mai mare care să joace după cum gândim noi. Să stea drepți la masă, cu brocolli în furculița, să ia numai 10 și să poarte coroniță, să realizeze ce n-am fost noi în stare să facem și abia apoi să le arătăm că îi iubim. Iubirea de părinte nu e ceva ce trebuie câștigat! 

Copiii nu sunt arme de rănit oameni.

Copiii nu sunt arme de rănit oameni, oricât de mult îi urâm pe cei pe care vrem să îi rănim sau oricât ne-au rănit ei la rândul lor. Nu sunt obiecte de schimb, de șantajat, de manipulat. Nu sunt obiecte, sunt oameni. Și nu îi deținem. Nu avem dreptul să le dictăm pe care părinte să iubească mai mult. Și evident, dacă noi divorțăm de tatăl copilului, nu trebuie să o facă și ei. Dacă voi o urâți pe mama copilului, nu, nu trebuie să o urască și ei. Și apoi, să pui orice fel de ură în sufletul unui copil numai dovadă de iubire nu e.

Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră! 

Nu sunt obiecte. Nu funcționează cu telecomandă și baterii. Nu sunt obligați să facă doar ce vrem noi fiindcă noi suntem mai mari. Nu sunt mijloc de obținut plăceri sau creat dureri. Sunt oameni și își aparțin doar lor, chiar dacă e celulă celulă din tine și îi curg prin vene fire din sângele tău.

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create881

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu