Copiii mei sunt superputerea mea!

Nu sunt omul care să trăiască prin copiii lui! Nu am crezut niciodată că asta e varianta sănătoasă. Un copil nu îți poate fi suficient pentru complexitatea cu care trăiește un om. Și sigur nu o să cred vreodată că dacă am făcut un copil el îmi datorează ovații, laude, plecăciuni și fericiri. El și le datorează doar lui!

Dar David este superputerea mea!

M-a salvat! Gândul că nevoia lui de a-i fi mamă este superioară nevoii mele de a muri, ca să nu mai doară ca dracu, mi-a dat impulsul să rămân aici. Așa, ca un mort viu, dar am supraviețuit. Azi trăiesc!

Cu ochișorii lui de ciocolată care mă privesc curioși, ridică din sprâncenele drepte și mă întreabă lucruri la care eu nu m-aș fi gândit în veci.

Cum oglindește el toate fricile și durerile mele. Și cea mai mare iubire de pe pământ. Cum lucrează la mine când eu mă mint că de fapt eu îl cresc pe el.

Îmbrățișarea lui caldă și rapidă care mă calmează când simt că în capul meu pocnesc floricele de porumb. 

Vorbele lui istețe. Nu știu de unde le scoate și cum știe el să le potrivească atât de bine, dar reușește să mă surprindă în fiecare zi.

Crizele de furie când cred că o să scot elefanți pe urechi. Cum îmi vine să mă pup uneori că „uite doamne ce bine reacționez la ele”. Cum aș vrea alteori să mă bag sub pat și să mă bat singură cu cureaua de la ceas, că mi-am pierdut controlul de adult și am ridicat tonul la el. Și apoi învăț să mă iubesc chiar dacă, nu sunt mama perfectă pe care aș vrea să o aibă băiatul meu.

Cum adormim seara nas în nas, sau cu burțile dezgolite, lipite una de alta și eu mai stau așa o vreme, după ce adoarme el, să îl simt, să trag pe nas același aer ca a lui, să mă umplu toată de bine și de iubire.

Și Emma este superputerea mea!

Nu m-a învățat nimeni și nimic cât a făcut-o ea în ultimii 3 ani ai vieții mele. Și încă învăț! Pe calea cea mai grea, dar aflii că poți să te descurci cu ce ai și cu ce îți lipsește. De la ea am înțeles cât de adâncă și de neclitit poate fi iubirea unei mame. De la ea am aflat câtă putere stă ascunsă în mine.

Cât de greu poți să supraviețuiești unui copil. Dar poți, asta e! Îți iei fiecare fărâmă de neputință din fiecare colț din tine și supraviețuiești așa, pâlpâind, până înveți să respiri, să te iubești, să te lași să trăiești chiar dacă fetița ta nu o mai face. De la ea am învățat să mă uit cu adevărat în mine. Mi-a plăcut ce am găsit, dar nu prea. Numai resturi! Dar am avut nevoie de ea să îmi dau voie să mă uit la mine. Pe cât de absurd sună, pe atât de adevărat este.

Copiii mei sunt superputerea mea oricând de greu se simte uneori să fii mamă. Ei sunt marea mea iubire de pe pământ și marea mea iubire din ceruri.

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create887

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu