Copiii cred ca ei pot controla lumea din exteriorul lor. Si cred ca ei poarta vina!

Când eram mică, fixam cu privirea un obiect de pe masă și credeam cu adevărat că pot să îl mișc.

Și alte schimbări importante am crezut cu tărie că le pot face eu.

De exemplu, dacă voi fi bună, voi fi iubită. Dacă le voi arată mereu părinților mei că îi iubesc, se vor iubi între ei. Dacă voi insista, vor rămâne pentru totdeauna împreună. Sunt împreună și acum.

Dar nu din cauză că eu am făcut ceva. Totuși am crezut asta. La fel mi-am însușit cauze de dureri care nu îmi aparțineau. Când tata a dus o suferință perfidă în suflet am crezut că e vina mea. Că nu i-am dat suficientă atenție, că nu l-am ascultat mereu, că l-am enervat de câteva ori, că nu aveam doar 10 la școală, că am ieșit fată și nu băiat. Aveam 13 ani când credeam cu adevărat toate astea.

Am renunțat să mai trăiesc pentru mine.

Era cam vremea asta când am privit pe geamul apartamentului nostru de la 7 și am decis să renunț la mine. Nu în sensul de a mă arunca pe fereastră. Am renunțat să mai trăiesc pentru mine. Am trăit pentru părinții mei încercând să îi salvez de o suferință pe care atunci nici nu o înțelegeam. Nu mi-au cerut asta niciodată. Nici suferințele lor nu le-au explicat. Trăiam într-un rebus fără să știu să citesc întrebările.

Copiii fac asta. Părinții lor le sunt Univers. Cu cât se discută mai puțin cu ei, cu atât își făuresc în minte scenarii despre cum să facă viața așa cum și-ar dori. Chiar și când, mai ales când, suferința vine dinspre părinții lor.

Când familiile sunt disfuncționale.

Copiii care trăiesc în familii unde relația de cuplu este disfuncțională, cred că ei pot controla cursul. Asta dacă nu li se explică des și clar cine poartă responsabilitatea. Dacă nu au sprijin să își descarce durerea. Dacă nu au încredere să scoată pe gură ce le stă durere în suflet. Ei cred că pot face ca părinții să rămână împreună. Mai mult, cred că ei sunt cauza conflictelor din cuplu prin fiecare farfurie spartă, notă mică luată, cuvânt greșit spus, copil împins, premiu ratat și tot așa. La fel cred că pot face boala mamei să dispară, bunicul să învie, tatăl să nu bea, mama să nu lovească, unchiul să nu violeze.

Copiii cred că ei pot controla lumea din exteriorul lor, dacă nu li se explică des și clar cine poartă responsabilitatea. Dacă nu au sprijin să își descarce durerea. Dacă nu au încredere să scoată pe gură ce le stă durere în suflet.

Fiți acolo pentru ei! Explicați-le ce stă în responsabilitatea lor și ce nu le aparține. Ce pot controla ei și ce nu e treaba lor. Uitați-va în voi care sunt durerile voastre și de unde vin și cum vă descurcați cu ele.  Amintiți-vă că nu ați făcut un  copil să vă fie bandaj pe suflet și să trăiți prin el ce nu ați trăit prin voi. Lăsați-i să fie liberi să trăiască pentru ei!

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create869

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu