Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei!

Copiii nu au nevoie să fim perfecți la dungă și drepți în fața lor. Nu au nevoie să le satisfacem toate cerințele și să le scoatem din cale toate sursele de frustrare. Să le cumpărăm fiecare jucărie pe care o cer. Nu au nevoie să ne autoagresăm cu vinovăția că azi nu am mai putut și am țipat la ei sau că nu ne-am jucat toate cele trei ore pe care le-au cerut, ci doar una. Să fugim la 11 noaptea la non-stop să le cumpărăm iaurt cu cereale pentru că atunci vor ei. Nu au nevoie nici să îi ducem în vacanțe la hoteluri de 5 stele și apoi să ne supărăm pe ei că nu ne-au ascultat exact de câte ori am vrut noi, când ”uite câte am făcut pentru ei”. Nici să îi repezim fiindcă avem prea multă treabă sau să îi pedepsim la nesfârșit pentru că nu iau doar 10 … că doar ”Ce altă treabă au ei?”. Cu siguranță nici să îi jignim sau să îi lovim. 

Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei!

Au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să îi înțelem, să fim acolo, lângă ei, prezenți cu sufletul deschis. Să simtă că îi acceptăm cu toate ale lor, că îi iubim și când sunt la dungă și cu siguranță și când nu sunt. Să știe că se pot baza pe noi exact când le este mai greu. Și când le este greu cu ceva, se vede clar în comportamentul lor.

 

Știu, sunt situații în care pur și simplu par de neînțeles. De neînțeles în termenii noștri. Se trântesc și plâng prin magazine și aeroporturi. Smulg jucăriile din mâinile copiilor. Își împing frații. Le spun prietenilor preferați că nu mai vor să le fie prieteni dacă nu se joacă cum vor ei. Insistă să aranjeze o jucărie într-un anume fel și asta are prioritate în fața oricărui alt demers. Cer să poarte pantaloni de trening indiferent de ocazie. Iau note mici deși au stat cu orele cu ochii în caiet. Refuză să meargă la școală. Mănâncă prea mult sau deloc. Dar adevărul este că, dacă putem să privim viața din perspectiva lor, vom descoperi suficientă logică în comportamentele pe care le au. Ei reacționează.

Ce trebuie să facem este să ”intrăm” în mintea copiilor.

Să aflăm ce se întâmplă cu ei. Ce îi face să aibă aceste comportamente? La ce reacționează de fapt? Știu, comportamentul poate părea nejustificat, uneori. Pentru că asta e ceea ce vedem cu ochii. Adevărul este că au o justificare pentru orice. Ei reacționează în funcție de experiențele anterioare, în funcție de percepțiile lor despre lume sau ca un strigăt de atenție la nevoile care nu au fost îndeplinite. Dacă suntem suficienți de atenți să îi ”citim”, putem să venim în întâmpinarea acestor „dureri”.

 

Gabor Mate evidenția asta foarte clar și amuzant în prelegerea intitulată ”How emotions affects our cognitive functioning”:

”Când copiii se închid emoțional, au dificultăți în a învăța, în special din experiențele negative. Așa că repetă aceleași lucruri din nou și din nou și în ciuda consecințelor negative, ei nu învață nimic din asta. Și atunci adultul devine exasperat ”I-am spus de o mie de ori să nu mai facă asta și el tot o face”. Și răspunsul potrivit este: ”Dacă i-ai spus de o mie de ori și el încă o face, cine are o problemă de învățare aici?”. 

Data viitoare când veți vedea un comportament catalogat ca fiind ”greșit”, încercați să aflați ce vrea de fapt să vă spună. 

Poate este obosit sau plictisit. Poate îi este dor de cineva. Poate are nevoie de atenție sau este speriat de ceva. Poate îi lipsește ceva fundamental. Poate se simte neiubit și neînțeles. Poate, cândva, ceva i-a blocat capacitatea de a rămâne concentrat pe sarcină. Poate a trăit o experiență copleșitoare. Poate se simte singur într-o lume care îl sperie.

 

Copiii au nevoie de noi! Au nevoie ca noi să fim acolo cu empatie, înțelegere, încredere și răbdare. Au nevoie să știe că pot conta pe noi. Că îi luăm în serios când par iraționali și manifestă comportamente nedorite de cei din jur … de fapt, atunci au cel mai mult nevoie de noi! E strigătul lor de ajutor. Să îi ascultăm!

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create909

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu