Evenimentele traumatice produc în noi emoții care sunt extrem de greu de gestionat. Tocmai asta face ca momentul să fie traumatic, faptul că ne depășește capacitatea de procesare și integrare. Un eveniment traumatic te confruntă forțat cu frica de moarte și cu neputința de a-ți proteja propria integritate. După supraviețuirea fizică a traumei ești pus în situația de a procesa psihic o astfel de confruntare în care ai simțit vulnerabilitatea fără protecție și o copleșire a capacității de autoreglare. Și pentru a putea face asta, fiecare om își dezvoltă strategiile de supraviețuire proprii, menite să păstreze clivajul psihic care s-a produs în timpul traumei, tocmai pentru a nu te confrunta cu toată neputința, frica și vulnerabilitatea pe care ai simțit-o atunci.
Ce se întâmplă este că aceste strategii devin un mod al nostru de a trăi. Și, deși atunci, în momentul traumatic, au fost necesare pentru a ne asigura supraviețuirea, astăzi merg împotriva noastră fără ca măcar să realizăm asta.
Sunt două moduri opuse prin care momentul traumatic a fost trăit atunci și ele rămân active și după ”atunci”:
- Răspunsuri de tipul ”luptă sau fugi”, legate de activarea sistemului nervos simpatic. Frica permanentă, evitarea anumitor locuri, oameni, acțiuni, furia, starea de a fi în gardă permanent, evitarea relațiilor etc;
- Răspunsuri de tipul ”înghețare”, legate de activarea sistemului nervos parasimpatic. Disociere, evitare pasivă, lipsă de vitalitate, energie, consumul de alcool, droguri, etc.
Toate acestea sunt încercări de reglare emoțională pentru a nu mai ajunge în contact cu compleșirea în care am trăit în momentul traumei. Sunt atât strategii cognitive (evitare, discociere) cât și comportamentale (consumul de alcool, manifestări ale furiei) dar și interpersonale (evitarea relațiilor).
Oamenii pot chiar oscila între ambele tipuri de strategii, situație care duce la o instabilitate emoțională.
Deși aceste mecanisme de supraviețuire au fost necesare în timpul traumei pentru a menține viața noastră, ele nu mai lucrează spre binele nostru apoi. Ele ne rigidizează psihicul. Nu ne mai lasă să gândim, să simțim, să percepem în măsura în care am fi de fapt capabili. Aceste mecanisme ne ”pun” să facem eforturi inutile de a ascunde adevărul nostru intern până nu ne mai rămâne energie să putem crește părțile sănătoase din noi. Uneori nu mai avem energie nici să trăim. Ele ne expun riscului de a intra iar în situații traumatizante tocmai pentru că ne paralizează capacitatea de a percepe un pericol, pentru că nu mai suntem cu adevărat în contact cu realitatea.
Care sunt mai în clar aceste mecanisme de supraviețuire ale unei persoane, care ajung de multe ori să funcționeze ca atitudini fundamentale?
– Neagă experiența traumatică, încearcă să se convingă că nu a fost ceva important și nici măcar atât de rău. ”Nu a fost așa grav”, ”Am trecut peste asta”, ”Nu m-a afectat deloc”.
– Evită amintirile legate de evenimentul traumatic;
– Uitarea amintirilor vizuale legate de eveniment (de exemplu, foarte puține amintiri din copilărie);
– Pretinde că totul este in regulă, ”N-am nicio problemă”;
– Consideră că doar alții au ”ceva”, atitudini de tipul ”Eu sunt ok. Problema sunt ceilalți”;
– Evită, conștient sau inconștient, să creeze și să mențină relații intime și semnificative;
– Caută să își distragă atenție atunci când apar anumite dureri (amorțire cu alcool, droguri, somnifere, calmante, foarte multe activități, foarte multă muncă etc);
– Implicare excesivă în viața altora și distragere de la propria persoană (se ocupă mai mult de alții decât de sine);
– Ignorarea simptomelor care indică trauma sau refuzul de a le recunoaște și accepta;
– Considerarea simptomelor ca fiind problema propriu-zisă și nu un semnal de alarmă oferit de corp (dureri cronice, boli endocrinologice, probleme oftalmologice, dermatologice etc);
– Răspunsul agresiv față de cei care le amintesc de traumă sau aduc vorba de ea;
– Idealizarea părinților și negarea realității din copilărie;
– Căutarea de compensații externe pentru a umple golul interior, pentru a masca lipsa de bucurie a vieții (droguri, sex, cumpărături compulsive, mâncat compulsiv, căutarea permanentă a unei admirații venită din exterior, a confirmării externe etc);
– Ascunderea în spatele unor roluri sociale (mamă, angajat, soție etc);
– Vorbitul într-un mod abstract și vag despre sine și propria viața;
– Anularea logicii în gândirea proprie și încercarea de a anula logica și în gândirea celorlalți;
– Refugierea în sfere considerate ”mai înalte”, în ”spiritualitate”;
– Crearea unei noi realități, de exemplu ”forțe ale destinului” care conduc propria viață și croiesc drumul vieții.
Strategiile de supraviețuire devin un obstacol în calea vindecării noastre. Fie ne împiedică din start să apelăm la terapie pentru că ar însemna să intrăm în contact cu trauma, fie ne sabotează efortul de a integra experiențele de viață traumatice atunci când ne angajăm într-un proces de vindecare. Strategiile de supraviețuire ne mențin în modul de funcționare de tip ”supraviețuire”. Ne consumă resursele în disperarea de a ascunde suferința pe care de altfel corpul nostru o știe atât de bine. Ne țin departe de adevărul nostru, pe care avem nevoie să îl recunoaștem pentru a putea să ne vindecăm.
Sursă poza: Jem Sahagun @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
