Cand intrebarile lumii dor

– Si un copil cand?
– Cand om vrea si om putea!

M-a obosit cumplit intrebarea aceasta. La inceput a fost suportabil, apoi, cu timpul, a devenit sufocant si mi-am cam pierdut energia de a le raspunde cu zambetul pe buze. Le ziceam mereu „la timpul potrivit”, dar timpul cui oare?

Imi privesc puiul acum dormind si imi amintesc deopotriva lunile inundate cu lacrimi de neputinta si de dorul lui, a copilului la care visam si apoi ziua acea cu liniute duble pe un test.

Imi amintesc cat de tare dureau cuvintele oamenilor care ne incurajau sa facem un copil cat suntem inca tineri, in timp ce eu imbatraneam incet pe dinauntru, numai la gandul ca as putea sa nu stiu niciodata cum e sa am o noua inima intr-un alt piept. Ma intristam teribil cand din tabara cealalta, extrem de restransa, a celor care imi cunosteau durerea priveam cuvinte si priviri de neintelegere „Mai ai timp!”, „Esti atat de tanara!”, „La ce iti trebuie acum un copil, ce iti lipseste?”. Tocmai el, copilul, imi lipsea! O astfel de dorinta nu depindea de cifrele din buletin si nici de ce aveam sau nu acasa. Pur si simplu simteam zilnic cum adunam o mare de iubire in pieptul meu, dar pastram doua maini goale.

Imi amintesc furia pe care o simteam de fiecare data cand intalneam copii neingrijiti, neiubiti si din pacate locul de munca devenise un izvor constant de frustrare. Recunosc, le-as fi frant mainile acelora care nu stiau sa aline ci doar sa farame inocenta unor copii ce nici macar nu au cerut sa fie nascuti, dar care si-au dorit ce noi toti ne dorim de altfel, iubire si atentie, atat.

Imi amintesc cum imi spuneau mamicile sa ma bucur de libertatea pe care o aveam, pentru ca lor le lipsea. Iar eu imi doream sa imi lipseasca somnul, timpul, marea, totul, dar sa pot tine in brate jumatate din mine si jumatate din omul meu. Sa nu ma plimb, sa nu petrec, sa nu imi cumpar rochii scumpe si genti de firma, dar sa pot mirosi la nesfarsit pielea fina a pruncului meu, sa-i pot saruta pana la epuizare talpile mici si degetele grasune. Sa port in loc de bijuterii stralucitoare mainile lui dupa gat, sa-mi schimbe numele in „mami” si sa ma invaluie cu iubirea lui nevinovata.

Si de multe ori, in momentele in care mi se pare atat de greu, in noptile fara liniste si zilele in care visez cum simt patul sub mine, imi amintesc cat de mult mi-a lipsit copilul meu in lunile in care intarzia sa apara. Asa ca il imbratisez, il strang tare la piept si il sarut pana raman urme pe obrajorii si pe piciorusele pufoase, sa il simt bine aproape de mine, ca tare mi-a fost dor de el.

Sursa poza

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create873

8 comentarii la „Cand intrebarile lumii dor

  1. E cumplit sa iti doresti sa fii mama si natura sau Dumnezeu, cine stie, sa nu iti implineasca visul. E cumplit sa adormi plangand si sa visezi ca tii in brate un micut, ca il alinti, ca il iubesti, iar dimineata sa te trezesti cu bratele goale. Fizic, dar si psihic esti „daramata” : sa faci tratamente chinuitoare de fertilizare, sa-ti urmaresti calendarul biologic, sa asculti sfaturile celor din jur, sa auzi glumele rautacioase sau poate ca nu ale prietenilor, colegilor, rudelor… Ma revoltam cand mergeam la medic si vedeam pe holul maternitatii coada unde femeile isi programau avorturile si le uram. Imi era rusine ca fara voia mea lacrimile imi inundau obrazul cand aflam ca vreuna din cunostintele mele era insarcinata. Dar, atunci cand ne-am hotarat sa renuntam la tratamente si sa infiem un copil s-a intamplat MIRACOLUL… a aparut EL – FIUL MEU. O minune de baiat! Nu stiu cum de a trecut atat de repede timpul si nazdravanul meu de ieri a devenit adolescentul rebel de astazi. Imi doresc ca drumul lui sa fie lin, iar noi, parintii lui, sa-l ferim de rautatile lumii. Sper sa fie puternic si sa reuseasca sa-si croiasca o viata frumoasa si demna.

    1. Si pana la urma cat de norocoase suntem ca ii avem, nu? Acum nici nu mai conteaza cat de tarziu au venit si cat de repede a trecut timpul, conteaza doar ca sunt ai nostri si sunt sanatosi si par fericiti

  2. Ma regasesc in fiecare cuvant pe care l-ai scris! Dar, tot timpul de asteptare a meritat si fost dat uitarii atunci cand am vazut testul pozitiv iar mai apoi am strans la piept minunea ce o asteptasem 2 ani jumate. Cred ca Dumnezeu ne pune sa asteptam ceea ce ne dorim tocmai ca sa ne faca sa pretuim fiecare clipa petrecuta alatri de bebii nostri! Suntem norocoase!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu