Cand copilul meu deranjeaza

David e Cand copilul meu deranjeazaun copil perfect normal, adică din când în când țipă dacă nu îi iese ceva, plânge dacă e prea obosit și cere în brațe, se trântește pe jos când e supărat. Ai voștri nu fac așa? Atunci aveți copii minune sau extratereștrii sau sunt prea mici și nu au descoperit încă schemele de mai sus, sau sunt mai mari și au trecut peste etapa asta. Cum mă simt eu? Dacă sunt acasă sunt zen. Dacă sunt în public, destul de inconfortabil și nu fiindcă mă deranjează reacțiile lui, ci fiindcă mi-e jenă că îi deranjează el pe alții. Știu, poate n-ar trebui să îmi pese, dar îmi pasă fiindcă așa sunt eu. Și sincer vreau sa îl învăț și pe el să îi pese, dar fără a-și neglija propriile nevoi. Da, mare provocare!

Uneori nu îmi e teamă că ceilalți se simt ciufuliți de reacție lui, așa că nu intervin deloc. Depinde foarte mult de loc și de circumstanțe. Eram într-o dimineață în parc împreună cu prietenele noastre Marina și cu Loli. Pe banca de lângă noi s-au așezat un bărbat și o femeie în vârstă, i-aș fi spus doamnă, dar sincer nu avea alură. Au început să citească ziarul iar David să țipe și apoi să plângă. Se jucase cu jucăria lui Loli, s-a enervat că nu reușea cine știe ce vroia să facă și a aruncat tare jucăria pe jos. I-am dat-o iar, a aruncat-o iar. I-am luat-o. Nu era a noastră, nu vroiam să o strice și nici să învețe că este în regulă să procedeze așa cu jucăriile altor copii. Bineînțeles că a început să plângă. L-am luat în brațe și am început să vorbesc cu el. În tot timpul acesta femeia de pe bancă ne privea urât și vizibil deranjată că nu poate citi ziarul cu acompaniament de vrăbiuțe. Am privit-o la fel de insistent și la fel de urât. Așteptam să se manifeste, să o pot face și eu. David s-a liniștit, ea ne-a mai privit o vreme pe sub ochelari. În astfel de situații nu găsesc motiv să mă simt te mir cum, cu atât mai puțin să mă străduiesc să îl fac să tacă. Toți oamenii au nevoie să își descărce frustrările și copiii sunt oameni mici care se descărca prin țipete și plâns. Ca doar nu te aștepți ca un copil de un an, doi, să îți zică „mami sunt supărat că mi-ai luat jucăria asta care era nouă pentru mine, chiar dacă eu eram pe cale să fac bucăți din ea”.

În alte situații mă simt prost când țipă chiar și în parc, de exemplu când trec bebeluși care dorm. Știu foarte bine cum e să fii stoarsă de putere, într-un final să îți adoarmă pruncul și apoi un zgomot să îl deranjeze. Asta nu înseamnă că pot evita orice astfel de situație, dar David când vede bebeluși, sau copii dormind, sau chiar și adulți în metrou, pune degetul la guriță și face „șșttt”. Si bebelușului de pe pachetul de șervețele umede îi arată același respect.

Înainte se manifesta gălăgios și când dorea jucăria cuiva, fiindcă nu știe încă să vorbească pentru a o cere politicos. Apoi a învățat prin exemplu oferit de mine să o ceară prin gesturi dacă verbal nu poate, dar să nu smulgă jucăria pur și simplu. Sunt momente când ia o jucărie de la el, de cele mai multe ori o mașinuță că are succes și o ofere prin gesturi la schimb. Funcționează aproape tot timpul.

Am fost la conferință de curând. A fost rezonabil cu mine 😀 , cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în sală, pe jos, jucându-ne cu mașinuțele, mingea, cărțile, pungile și ce mai aveam la noi. Din când în când se plictisea și mă ducea la ușă să „pa-pa”. Rar îl convingeam să mai rămânem câteva minute să mai aud o frază. Când nu era de acord insista cu „pa-pa” și plecam. O dată pentru că îl înțelegeam, conferința era importantă pentru mine, pe el îl intersa leul mișcător (costumat) de pe hol, pe care îl urmărea să dea noroc. Și apoi dacă insistam să rămânem în sală ar fi făcut gălăgie și nu ar fi fost corect față de oamenii care veniseră să asculte informațiile și nu simfonia băiatului meu. Aș fi venit și eu singură, dacă nu avea loc în mijlocul săptămânii și mijlocul zilei în condițiile în care singura persoană cu care îl pot lăsa e soțul și el, evident, era la muncă. La pauza de masă am bifat altă situație în care încerc să nu deranjeze dar nici să nu îl stresez pe el. Ne-am așezat să mâncăm, a cerut să o facă singur, fiindcă așa e învățat, l-am lăsat până a început să dezechilibreze iaurtul din linguriță și risca să ajungă pe scaunele frumos tapițate pe care stăteam. L-am rugat ca de data asta să mă lase pe mine să îl hrănesc. M-a lăsat. M-am simțit ceva mai ușurată. Mai târziu, în timpul conferinței a primit câteva cereale pe care le ronțăia stând pe covor, până a descoperit că e mai interesant să le arunce pe lângă el. Și-a făcut mendrele, parțial, că am mai șutit din ele, apoi i-am dat un pahar în care am adunat împreună toate firimiturile de pe jos.

Sigur, dacă ești un părinte care șade pur și simplu relaxat când copilul aruncă covrigi pe jos în metrou, mă bucur într-un fel pentru tine, se pare că reușești să îți păstrezi energia pentru lucruri mai importante, cel puțin din puctul tău de vedere. Dar eu nu pot. Mă crispez în situațiile în care simt că acțiunile lui sunt cu adevărat deranjate pentru alții. În plus încerc să îl învăț respectul pentru oameni și pentru natură. Nu mă aștept ca la un an și jumătate să înțeleagă foarte bine de ce este în regulă când murdărește masa lui de acasă și de ce nu este potrivit să mânjească cu iaurt scaunele tapițate de la restaurantul hotelului. Dar îi explic de fiecare dată și nu fac rabat de la regulă, adică nu îl las azi să picteze scaunul și îi interzic data viitoare când mergem la restaurant sau în vizită la cineva. Chiar dacă există personal de curățenie mi se pare lipsă de respect să tratez cu indiferență astfel de situații. Există și accidente, dar e o mare diferență între un moment în care intervii dar nu poți preveni și unul în care stai ca la spectacol. Și copilul tău învață ceva din asta. Poate nu ați observat, dar de multe ori ne cercetează reacțiile cu privirea.

Nu mi se pare în regulă nici să îi permit să arunce fructele pe jos prin parc. Și o face des în ultimul timp, după ce se satură. De fiecare dată îi explic că pot veni copii să le ia de pe jos, că poate aluneca cineva, că se adună la ele tot felul de vietăți. Le strângem împreună într-un șervetel, adică mai mult eu, și el le aruncă la coș. La fel procedăm când varsă apa pe jos în casă, în sensul că îi povestesc ce se poate întâmpla și îl rog să strângă. De fiecare dată cere șervetele, șterge și le aruncă la gunoi. Mai vin și eu cu finalizarea și gata. Sincer, abia aștept să treacă perioada asta cu fixație de aruncat pe jos. Am obosit să fiu atât de harnică 🙂

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create857

7 comentarii la „Cand copilul meu deranjeaza

  1. Ce mai spui cand copilul deranjeaza atat de mult incat sa suni la politie? Avea baietelul meu doi ani si un pic si era in vizita la bunici. A fost si este si acum plin de energie si pentru ca a alergat in casa vecinii au chemat politia. Ai mei, inclusiv baietelul se pregateau de culcare, erau in pijamale cand a venit politistul la usa, la ora 21. Eu am ramas fara cuvinte atunci.

  2. Rar citesc articole pe bloguri si, si mai rar comentez. Pe langa falptul ca titlul m-a atras si am citit, articolul chiar mi-a placut. Mi-a placut pentru ca nu e abordata expresia ” e copil, ce sa-i fac?” Uite ca ai ce-i face, poti discuta cu el, explica ce e bine si ce e rau pentru ca asa se cresc copiii educati. Nu-i usor, stiu, dar merita (sper).
    Felicitari pentru articol si pentru metoda de parenting!
    Cu drag, Ioana

  3. Sunt lucruri absolut normale privite din exterior. Dar dupa cum am mai spus, cu riscul de a ma repeta de 5000 de ori si eu imi doresc 2 baieti la fel ca si David.Stiu ca imi va fi greu si voi exaspera, dar David este un copil normal, extrem de expresiv, de curios. David este un copil extrem de normal si ed minunat. Sa ma ajute Dumnezeu sa am 2 baieti ca David-Andrei.

  4. Cand aud astfel de lucruri nu pot spune decat ca ma bucur, ca nu sunt singura si cu siguranta nu sunt in aceasta situatie,stiu cum e si sincer, trebuie sa-i multumim bunului D-zeu ca sunt sanatosi si sa ne bucuram de lucrurile marunte alaturi de ei.

  5. Stii prea bine de cate ori mi-a oferit Marcy mie astfel de momente…dar nu stii cate expresii am auzit eu !?Dar cel mai des am auzit expresia „Ce te-as dresa eu ,daca ai fi pe mana mea ! „..mai ales cand se tavalea pe jos ca nu-i satisfaceam vreo pofta.Iar cu privire la vecina si mamica a primit o amenintare de la vecina ei.I-a spus ca daca nu-mi dresez „dracii” cheama protectia copilului ,ca nu stiu sa ii educ.Bine ca in categoria respectiva intrau toti nepotii, caci nu stia ea care sare mai tare ! Si de atunci ne chema la zile festive dupa ora 17 iar eu nu am mai salutat-o.Acum s-au marit copii ori ea si-a dat seama ca a cam axagerat…caci ma saluta si ma intreaba de ei;iar sarbatorile au revenit la ora pranzului!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu