Baiatul care are sobolani ca animale de companie

Într-un apartament cu două camere, la parter, locuiesc 3 suflete. Din când în când și câțiva șobolani. Animalele lor de companie, a îndrăznit tatăl să glumească cu mine. Dacă stai în fața ușii de la intrare și suni la sonerie, ai zice că e o casă normală ca alea în care trăim și noi, ăștia norocoșii.

Totuși, noi nu locuim cu șobolani.

Am intrat. Mirosul de săpun și odorizant și canalizare a zis tot. Apoi bucătăria aia cu vase pe jos și pereții scorojiți. De undeva tot picura în vase. Tatăl visează să termine să o renoveze într-o zi, când va avea iar serviciu. De curând a rămas șomer. Nici nu pare să fi început cândva renovarea. Poate peretele ăla dărâmat a fost cândva începutul. Un stâlp în mijlocul a ceva ce ar trebui să fie o bucătărie.

În prima cameră nu am voie să intru. Acolo doarme bunica. Bolnavă psihic de foarte mulți ani. Pensie foarte mică, crize, toți vecinii o știu. Apartamentul e al ei.

Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

În cea de-a doua cameră dorm ei, tatăl și copilul. Mama e decăzută din drepturi. Găurile din casă sunt mereu acoperite să nu mai vină șobolanii. Două paturi, o mobilă îngrămădita cu lucruri, un televizor. Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

Nevoile și dorințele sunt același ca ale oricărui copil de vârsta lui, că trăiește în aceeași lume și el. Telefon ultima generație, haine de firmă, bani să meargă la Mc, un calculator care să nu mai bâzâie în halul ăsta. Oprește calculatorul. Se face liniște. L-au primit donație, în urmă cu câțiva ani. Bun și ăsta așa gălăgios.

S-a îmbrăcat să meargă la școală. Haine curate, ghiozdan îngrijit, și-a aranjat puțin părul. Geaca … ușor mică, luată anul trecut, dacă tragi un pic de mânecă nu se vede. Tatăl i-a dat câțiva lei să își ia covrigi în drum spre școală.

Acasă nu cheamă pe nimeni.

A ieșit în aceeași lume ca și noi. Când treci pe lângă el pe stradă n-ai zice că are șobolani ca animale de companie. Nici că a dus o copilărie pe care n-aș îndrăzni eu vreodată să o spun. Nici colegii lui nu îi știu suferințele. Acasă nu cheamă pe nimeni.

Am plecat spre birou. Cu piciorul meu în orteză și cârjele în mâini. Era groaznic de frig și nici nu îndrăzneam să mă mai plâng. Am chemat un taxi. Îmi permit un taxi. 

Dincolo de bula noastră de cristal, e o altă lume …

El e doar unul dintre copiii care au nevoie de noi! Sunt atâția copii care au nevoie de noi în fiecare zi a vieții lor!

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create857

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu