Ador să petrec timp cu copilul meu și nu e nimic în neregulă cu asta

Vacanța asta de vară David a stat cu bunicii și unchii, la noi acasă. Diverse combinații, că ei sunt un clan întreg 🙂 2 bunici, 2 unchi și 2 bebeluși, ca să le fac inventarul. Mă ajută enorm sprijinul lor. Nu știu cum m-aș fi descurcat o vară întreagă, cu vacanța lui David de la grădiniță și cu job-ul meu full time. Din când în când am avut concediu și am plecat în aventură cu mândrul adorabil. Am stat câteva zile și fără el și i-am simțit dorul.

 

Să ajung la subiect. După câteva zile cu casa plină, venind de la muncă mai devreme sau mai târziu, am recunoscut cu voce tare că îmi lipsește copilul meu chiar dacă stă în casă cu mine. Are copii la îndemână să se joace cu ei, unde mai pui că și bunici are tot pentru asta. Așa că eu veneam de la muncă dornică să petrec timp cu el și el avea altă treabă. Evident că i-am dat spațiu. L-am lăsat să ofere atenție cui vrea el, adică jocului cu copiii mult mai pricepuți decât mine. Eu m-am bucurat de poveștile de noapte bună și dormitul nas în nas și de diminețile de trezit cu pupici și alintat. 

Dar, da, mie îmi lipsește copilul meu când nu e cu mine. 

Eu ador să petrec timp cu el. Să ne jucăm, să facem treabă, să ne înghiontim dacă e nevoie, să ne plimbăm prin parcuri, să vedem filme împreună. Unul dintre răspunsurile pe care le-am primit, m-a șocat ”Aoleo, tu o să fii o mamă de aia controlatoare cu copilul? Ce faci tu când o să își facă o iubită?”.

 

Controlatoare nu sunt nici acum, nu voi fi nici atunci. Iar David are 5 ani și jumătate, până la iubită mai am timp de lucru cu mine însămi. Dar nu despre procesele mele interne si externe vreau să vă spun azi. Și în niciun caz să mă scuz că îmi iubesc copilul și îmi doresc să petrec timp cu el.

Doar nu încurajez această cultură ”abia aștept să scap de copil” de care povestea cândva și Miruna.

Nu este prima dată când mă simt în afara cercului pentru că eu nu vreau să scap de copil. Nu e pentru prima dată când ajung în cercuri în care parcă este cool să spui ”Abia aștept să plece la bunici, să mai respir și eu”. „Abia aștept să înceapă școala, să nu mai stea pe capul meu”. „Abia aștept să mă duc la muncă, să mă odihnesc și eu” etc.

 

Și nu e ca și cum nu mă bucur când am și timp fără el. Am job, viață de adult, prietene, școală și pasiuni pe care nu le pot trăi cu un copil lângă mine. Și am un copil independent și cu poftă de viață care are nevoie de bunici, tată, prieteni, grădiniță și alte activități unde o mamă lipicioasă ca mine nu are loc. E perfect normal așa. La fel de perfect normal este să nu vreai să scapi de copil și mai mult, să iubești să petreci timp cu el.

 

Da, e greu să fii părinte, și nu o să neg asta. E foarte greu să fii mamă singură cu job full time, formare extra-profesională și o dorință vitală de a rămâne și femeie în același timp. Da, uneori sunt obosită și am nevoie de timp liber. Da, uneori mă plâng că îmi rămâne prea puțin pentru mine. Niciodată nu îi spun asta copilului meu.

Voi încuraja întotdeauna să îți oferi timp pentru tine, doar pentru tine. 

Nu mă înțelegeți greșit, voi încuraja întotdeauna să îți oferi timp pentru tine, doar pentru tine. E sănătos și uneori chiar vital. Nu voi încuraja niciodată să îi transmiți copilului că vrei să scapi de el. Și nu voi încuraja niciodată să facem o cultură din asta. Da, este cât se poate de normal să vrei să stai cu copilul tău, la fel cum vrei să stai și cu partenerul pe care îl iubești. Vorba Mirunei, că doar despre partener nu e acceptat să spui că abia aștepți să scapi de el. 

 

E normal să îți organizezi viața cu tot ce are ea, în așa fel încât copilul să nu îți iasă din radar și să îți rămână timp pentru el. Nu, nu o să iasă un dependent de jupa mamei, pentru că îl iubești și îi dedici timp. Ok, dacă are 16 ani și vrea să se întâlnească cu prietenii și tu îl ții cu șantajul emoțional în casă, să faceți clătite și să vă uitați la filme împreună, putem să discutăm un pic altfel despre asta.

Să nu ne sufocăm copiii, dar nici să nu îi tratăm ca și cum ne-ar încurca viața.

Să îi lăsăm să stea cu bunicii, să iubească pisicile din jurul blocului, să se joace cu copiii în parc dacă asta vor și să îi admirăm de pe bancă, să aibe propriile emoții și propriile dorințe, în timp ce noi îi așteptăm cu iubire pe tușă. Dar să nu îi tratăm ca și cum ne încurcă viața și vrem să scăpăm de ei, ca să ne fie bine. Suntem Universul lor și ceea ce iubesc mai mult pe acest Pământ, chiar și atunci când nu pare asta, chiar și atunci când ne purtăm ca și cum nici măcar nu am merita. Ei ne iubesc tot timpul în cel mai pur și simplu mod care va exista vreodată.

 

Și dacă mai sunt părinți care adoră să stea cu copiii lor, mâna sus, să nu mă mai simt în afara cercului. 

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create869

2 comentarii la „Ador să petrec timp cu copilul meu și nu e nimic în neregulă cu asta

  1. Daaa! Pe lângă asta suntem părinți exagerați pentru că nu am lăsat-o să plece cu bunicii în vacanță (au cerut-o și la 1 an, și la 2), în condițiile în care nu a dormit nicio noapte fără noi și trece și printr-o perioadă agitată. Și pentru că în concediu vrem să fim toți, nu doar noi doi. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu