Vise, nasteri, imbratisari si dureri

Când eram însărcinată cu David visam, trează fiind, la cum îmi aud bebelușul plângând și cum apoi, îl voi ține în brațe pentru totdeauna. Ei bine, imediat după naștere, copilul meu nu a plâns. El a făcut de două ori “miau-miau” și asta a fost tot. Mi l-au arătat, l-am pupat și a plecat cu treburi în brațele unei asistente. M-au anunțat că s-a născut cu un lichid verde și m-au pus să semnez un act cum că sunt de acord să îi facă mai multe analize să afle dacă este bine. A fost. Atunci m-am speriat groaznic. Acum mi se pare aproape un nimic. După ce m-au dus în camera maternității, mi l-au pus pe piept și am simțit cât de profundă e iubirea de mamă. Îl priveam și plângeam. Era mic, 50 cm, 2830g, semăna cu o ciocănitoare, cu moțul ridicat și mă făcea să uit de dureri și griji de fiecare dată când își afunda năsucul în pielea mea. Am știut încă de pe atunci că oricât de mulți oameni mă vor iubi și mă vor îmbrățișa, nimeni nu o va face precum el.

Când eram însărcinată cu Emma, iar visam, trează fiind, aproape aceleași vise, știind că de data asta voi trăi parcă și mai intens cunoscând ce avalanșă de iubire îți poate aduce un copil. Nici pe ea nu am auzit-o plângând, de fapt, pe ea nu am auzit-o niciodată și nici nu o voi putea face. Cumva, plânsul de bebeluș a devenit pentru mine etalon de bine, de viață, de prezență reală. Pe Emma am ținut-o în brațe după 5 zile în care am putut doar să o mângâi temătoare printre firele aparatelor care o țineau într-un fel de viață. Când medicul mi-a spus că asistentele mă pot ajuta să o țin la piept, am simțit o bucurie ciudată. Știam că va fi singurul mod în care o pot simți mai aproape fizic și mă mulțumeam cu atât. Îmi spuseseră că nu are șanse reale să supraviețuiască și în timp ce totuși speram firav la minuni dincolo de șansele alea aproape zero, mă bucuram că o pot ține în brațe măcar o singură dată. Nu a fost doar o dată, dar a fost exagerat de puțin. Era mică, 47 cm, 2400g, cu tenul alb și părul brunet, zburlit. Pentru Emma nu am plâns de teamă, am plâns de neputință și furie și durere acută. Atunci am știut că oricât de mulți copii ai mei mă vor iubi și mă vor îmbrățișa, mie tot îmi va lipsi ea.

Vise, nasteri, imbratisari si dureri

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

3 Comments

  1. Ana

    Am tot vrut sa scriu ceva,am sters, am scris din nou…nu stiu cum e, pot doar sa-mi imaginez ce e in sufletul tau. Pentru ca nimic din ce as spune nu te-ar ajuta sa te simti altfel iti trimit doar ganduri bune si te imbratisez strans. De multe ori o imbratisare face cat o mie de cuvinte.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îți mulțumesc mult!

      Reply
  2. Paula

    Imi pare rau …
    Asa e … iti va lipsi mereu imbratisarea ei …

    Zbor lin iubita ingerasa Emma! Multa putere voua!

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: