Vise, nasteri, imbratisari si dureri

Când eram însărcinată cu David visam, trează fiind, la cum îmi aud bebelușul plângând și cum apoi, îl voi ține în brațe pentru totdeauna. Ei bine, imediat după naștere, copilul meu nu a plâns. El a făcut de două ori „miau-miau” și asta a fost tot. Mi l-au arătat, l-am pupat și a plecat cu treburi în brațele unei asistente. M-au anunțat că s-a născut cu un lichid verde și m-au pus să semnez un act cum că sunt de acord să îi facă mai multe analize să afle dacă este bine. A fost. Atunci m-am speriat groaznic. Acum mi se pare aproape un nimic.

După ce m-au dus în camera maternității, mi l-au pus pe piept și am simțit cât de profundă e iubirea de mamă. Îl priveam și plângeam. Era mic, 50 cm, 2830g, semăna cu o ciocănitoare, cu moțul ridicat și mă făcea să uit de dureri și griji de fiecare dată când își afunda năsucul în pielea mea. Am știut încă de pe atunci că oricât de mulți oameni mă vor iubi și mă vor îmbrățișa, nimeni nu o va face precum el.

Când eram însărcinată cu Emma, iar visam, trează fiind, aproape aceleași vise, știind că de data asta voi trăi parcă și mai intens cunoscând ce avalanșă de iubire îți poate aduce un copil. Nici pe ea nu am auzit-o plângând, de fapt, pe ea nu am auzit-o niciodată și nici nu o voi putea face. Cumva, plânsul de bebeluș a devenit pentru mine etalon de bine, de viață, de prezență reală.

Pe Emma am ținut-o în brațe după 5 zile în care am putut doar să o mângâi temătoare printre firele aparatelor care o țineau într-un fel de viață. Când medicul mi-a spus că asistentele mă pot ajuta să o țin la piept, am simțit o bucurie ciudată. Știam că va fi singurul mod în care o pot simți mai aproape fizic și mă mulțumeam cu atât. Îmi spuseseră că nu are șanse reale să supraviețuiască și în timp ce totuși speram firav la minuni dincolo de șansele alea aproape zero, mă bucuram că o pot ține în brațe măcar o singură dată. Nu a fost doar o dată, dar a fost exagerat de puțin.

Era mică, 47 cm, 2400g, cu tenul alb și părul brunet, zburlit. Pentru Emma nu am plâns de teamă, am plâns de neputință și furie și durere acută. Atunci am știut că oricât de mulți copii ai mei mă vor iubi și mă vor îmbrățișa, mie tot îmi va lipsi ea.

Vise, nasteri, imbratisari si dureri

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create851

3 comentarii la „Vise, nasteri, imbratisari si dureri

  1. Am tot vrut sa scriu ceva,am sters, am scris din nou…nu stiu cum e, pot doar sa-mi imaginez ce e in sufletul tau. Pentru ca nimic din ce as spune nu te-ar ajuta sa te simti altfel iti trimit doar ganduri bune si te imbratisez strans. De multe ori o imbratisare face cat o mie de cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu