Vinovatii si temeri … uneori pana la epuizare

Pentru noi, uneori … cam des în ultimul timp, vinovăția este greu de gestionat, iar asta ne face să trăim în permanență cu sentimentul că alegem să facem prea multe și toate pe jumătate. În viața unor oameni cu trăiri mai normale, vinovăția stă ambalată în pachete mici, noi căram cu baxul. La noi, judecata de cele mai multe ori inconștientă …asta ne-a făcut să realizăm cu greu de unde vine vinovăția exagerată …, este: pentru un copil nu am avut timp și nici posibilitatea de a alege să trăim cu el, pentru altul, putem alege și totuși nu stăm cu el în fiecare secundă a vieții lui. Judecata conștientă ne ajută să vedem logica trăirilor “normale”, ai copil și ai job, mergi la job și stai cu copilul cât de mult poți în afara jobului, oamenii pot fi fericiți și așa. Dar noi nu am trăit vremuri prea normale în ultimul an.

Nici la capitolul griji nu suntem chiar echilibrați. În nopțile în care David are febră 39 punem ceasul pe rând să sune, la 45-60 minute și ne trezim să verificăm ce face chiar dacă i-am dat și antitermic. Prima oară când a ajuns la 40, primăvara trecută, l-am înfășurat în prosoape ude, am stat întinsă pe jos, în baie, cu el în brațe, și l-am sunat pe Marius plângând “Îl pierdem și pe el”. A venit acasă, în mijlocul programului de muncă, în 10 minute …  nu lucrează aproape. David dormea în brațele mele, în pat, cu 38.5, eu plângeam. Ne-am îmbrăcat și am plecat la urgență. De altfel, pentru orice creștere de temperatură și puțină tuse și o vomă sau acuze de dureri de burtă pe motiv că și pe Paul l-a durut și l-a luat mami de la grădiniță, noi suntem la pediatru sau direct la urgență. Dacă, de fapt, e ceva mai grav de atât? Da, noi suntem nebunii ăia care se duc pentru orice prostie la medic. Dacă e ceva și îl pierdem și pe el? Asta ne sună nouă în minte. Și ne luptăm să nu devenim paranoia și să nu traumatizăm copilul, dar oricât ne-am stăpâni la exterior, asta e teama pe care o ducem în interior.

Plânge copilul când plecăm la muncă, sau plânge la grădiniță, este bolnav sau ne spune că vrea să stea numai cu noi, ne dăm de cinzeci de ori peste cap și încercăm să stăm cu el, măcar pe rând, și când chiar nu putem …. nu vreți să știți cum urlă neputința și amintirea copilului care nu a plâns vreodată.

Vinovatie pana la refuz

Aleg un job mai bun, am impresia că am ales în defavoarea lui, chiar dacă ajung acasă la 18:00 și nu fac absolut nimic altceva în afară să stau cu el. Sunt zile nopți când mă spăl la 00:00, scriu pe blog până la 1:00-2:00 și mă trezesc la 7:00, să plec la muncă până se trezește David, să nu îmi ceară iar să stau cu el, să nu îl refuz, să nu plec la birou simțind că îl abandonez … cum am ”abandonat-o” și pe Emma la terapie intensivă, printre străini, văzând-o o oră pe zi în cele mult prea puține zile pe care le-a trăit.

Să îți plece un copil printre îngeri, nu doar că îți dă șansa să îți fugă mintea definitiv în alte lumi, dar când nu fuge, te forțează să trăiești multă vreme întrebându-te dacă pentru copilul rămas aici, faci cât are nevoie până în ziua când n-o mai fi. Și când va fi ziua aia? Poate fi în oricare zi în care crezi că duci o viață normală … oricât de cutremurător ar suna asta.

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

3 Comments

  1. Mihaela

    Offf offf suflet frumos… Cat m-ai răscolit tu cu articolul acesta… cate temeri purtam cu noi… cata vina uneori… cate întrebări fără răspuns… nu știu dacă facem tot pentru puiul pe care îl putem strânge în brate… dar stiu sigur ca încercăm… ca ii suntem datori sa reușim…

    Reply
  2. Andreea

    Ma doare sufletul cand citesc.. te imbratisez si iti doresc multa putere!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc din suflet

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *