Vacantele la bunici si teama de abandon

Când eram mică, mama și tata, ne duceau o lună, la țară la bunici, pe mine și pe sora mea, întotdeauna împotriva voinței noastre. Ați auzit acele povești frumoase cu vacanțe de vară petrecute la țară, la bunici? Ei, nu le veți auzi în veci de la mine. Sigurele amintiri plăcute pe care le am de atunci sunt duminicile când ne lăsau bunicii să plecăm în sat la prieteni și ne mai întorceam când era noapte și atunci pregătite pentru scandal. În casele prietenilor era bine. În casă în care locuiam noi erau certuri, bătăi, înjurături, slujit copiii, jigniri și altele.

Și îmi mai amintesc cum îi așteptam pe ai noștri să ne ia. Număram fiecare zi care trecea așa cum calculează pușcăriașii ziua eliberării. Când venea ziua aia, ne așezam la poartă, ne jucam cu pământul și frunzele și așteptam salvatorii. Priveam pe dealul îndepărtat fiecare mașină care cobora. Era atât de departe încât nu distingeam culoarea mașinilor, dar ne gândeam că poate, poate, or fi ei. Stăteam uneori și până seara.

Mi-am amintit des de asta când a venit momentul ca David să plece la bunici. Nu se aseamănă deloc ce trăiește el cu ce trăiam eu. Dar în sufletul meu se învolbura de fiecare dată această teamă de abandon și frica și nesiguranța. Iar anxietatea mea creștea, și uneori mai crește, la cote alarmante. Copilul din mine suferă. Adultul știe să facă diferență între viața mea și cea a copilului meu, între trăirile mele și cele ale copilului meu. Sentimentul de rupere și de tristețe profundă pe care îl țineam eu în mine, era al meu, din vacanțele mele la bunici. David se întoarce de la bunicii lui ca un bujor înflorit. Mai înalt, cu copănele, vesel, roșu în obraji, cu jucării și haine noi în traistă, cu povești în suflet.

Și vă repet, v-am mai spus, în noi, adulții, stă ascuns și copilul care am fost și el își ține în brațe și fericirile și durerile. Când le vezi, când le înțelegi, este mai ușor să te îmbrățișezi prin interior și să lași adultul să își trăiască viața de acum. Și să lași copilul pe care îl ai să trăiască viața lui de acum.

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Simona

    Si eu imi amintesc de vacantele de la bunici. Imi amintesc cu cat entuziasmt asteptam seara sau weekend-ul, pentru ca atunci iesam cu prietenii pe ulita.
    Imi amintesc ce frumoase erau zilele atunci cand erau si parinti nostri acolo. Chiar daca munceam cu spor era un alt sentiment, iar munca era mai usoara si mai placuta atunci cand eram impreun.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      :*

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: