Unii cred in ritualuri religioase, eu cred in terapie

La câteva săptămâni după ce am pierdut-o pe Emma, când am început cât de cât să mai respir, m-am dus la terapie. Mulți cred că apropierea de Dumnezeu și credința te salvează când pierzi pe cineva, că toate acele ritualuri religioase care țin de moarte, îți aduc un rost, un înțeles și liniște. Pentru mine nu a fost așa, deloc. M-a zguduit grav preotul care ne-a aruncat vină, când ne plângeam copilul, fără să știe absolut nimic despre noi și ce se întâmplase. M-am simțit și încă mă simt certată cu divinitățile, din ziua în care fetița noastră s-a născut fără șanse. Dar cred în terapie. Și m-am dus.

Aveam nevoie ca cineva să mă asigure că este posibil, la un moment dat, să trăiesc viața și altfel decât încleștată în durere și sufocată de vină. Totul era greșit. Eu eram greșită. Nu îmi apărasem fetița și mă temeam că îmi traumatizez și băiatul cu atâta plâns, nevorbit, ne-trăit cu el cu toate că locuiam în aceeași casă. Aveam nevoie de cineva care să îmi confirme că simțirile și acțiunile mele sunt reacții normale post-traumatice, fără să îmi ceară să fiu puternică, doar să mă învețe să trăiesc așa cum simt, nu cum ar trebui să simt.

Terapeutul nu mi-a vândut nici măcar o amărâtă de soluție magică, nici nu mă așteptam, dar m-a însoțit pas cu pas, umăr la umăr, în tot doliul meu. Încă o mai face. Fără condamnare, fără judecată. Încă mai am durere de dus în brațe și multe lucruri de aflat despre mine și multe de iertat.

Am avut nevoie de o scuză să încep să vindec și rănile vechi. Nu știu de ce am așteptat atât de mulți ani. Adică știu. Altădată nu am putut. N-ai zice, nu, că un eveniment extrem de traumatic ți-ar putea da putere să rezolvi și altele trăite cu mulți ani în urmă? Sigur că nu am putut prea mult și nici mereu și nici acum nu pot orice. Uneori m-am dus doar să plâng și să vorbesc despre Emma. Alteori despre orice altceva, dar întotdeauna ajungeam să pronunț și numele ei. Eu zilnic aș vorbi, dar nimeni nu vorbește și prea puțini mai ascultă și știu, oamenii tac de teamă să nu ațâțe durerea. Uneori plecam de la terapie epuizată, parcă și cu mai multe întrebări, plângând șoptit în taxi, până la birou, unde eram forțată să depun alt efort în a fi cine nu eram atunci. Alteori plecam zâmbind, mergând încet pe străzile astea ascunse ale lumii sau grăbită să ajung acasă să îmbrățișez ce aveam. Un fel de furtună și curcubeu. Separate. Paralele. Suprapuse.

Terapia mi-a adus încredere că într-o zi va fi altfel decât să te doară în locuri de care nici nu știai că există și mi-a adus liniște chiar dacă, nu e o stare pe care pot deocamdată să o trăiesc prea des, dar o simt, există, simt din nou, asta e bine. M-a speriat groaznic amorțeala în care am trăit atâtea luni. Avem nevoie să simțim câte puțin din toată paletă simțurilor umane. Eu trăiam doar cu durere și mult gol, atât. Groaznic sentiment.

Liniștea pare că vine și pe măsură ce potolesc din rănile vechi. Le iau pe rând. Nu pot cu toate deodată. Traumele copilăriei sapă goluri extrem de adânci pe care căutăm să le umplem cu ce putem, din neputința de a trăi cu ele exact așa cum sunt. Uneori sunt frici neînțelese, vicii, furie, alteori sacrificiu necerut, muncă peste putere, prea multă atenție pentru alții, uitare de sine, alimentație excesivă sau deficitară …  orice te ocupă suficient încât să nu poți să mai ajungi la golul tău.

Terapia te întoarce acolo, doar pentru a vedea și a înțelege, nu e ca și cum ai ce să schimbi, dar vei rămâne surprins câte se așează doar dacă îți înţelegi golul și suferința. Și când devine extrem de greu, un terapeut bine pregătit nu te împinge de la spate și nu te ia în cârcă să te treacă hopul, dar te ține de mână și te ajută să vezi ce nu te lasă suferința să pricepi.

Terapia e grea uneori, dar e vindecătoare. Când simt că e prea mult de dus, mă opresc o clipă, apoi o iau de la capăt. Mă vindec oricât de dureros ar fi. Și știu cât bine îmi va aduce și ne va aduce, vindecarea. Deocamdată e încă greu, dar va fi altfel cândva, știu asta. Sau măcar sper.

1.Unii cred in practici religioase, eu cred în terapie (2)

FotoCredit: Foto Experience Ro

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

10 Comments

  1. Catalina

    Din pacate nu trece,nici durerea,nici dorul. Durerea se estompeaza in timp,desi uneori ti-ai dori sa nu. Te imbratisez :*

    Reply
  2. Dana

    Poți sa îmi spui te rog, ce fel de terapie urezi? Ce specializare are psihologul? Mulțumesc.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Este psihoterapeut autonom și psiholog clinician.

      Reply
  3. Pingback: Nu suntem responsabili si nici datori pentru fericirea altcuiva | FUN Parenting by Cristina Buja

  4. Pingback: Despre conectare si timp putin | FUN Parenting by Cristina Buja

  5. Pingback: Ziua mamelor … si ziua mamelor de inger | FUN Parenting by Cristina Buja

  6. Pingback: Ziua mamelor e si ziua mamelor de inger | FUN Parenting by Cristina Buja

  7. Pingback: Cum am reusit sa nu imi pierd mintile dupa ce am pierdut un copil | FUN Parenting by Cristina Buja

  8. Pingback: Eu nu merg in varful degetelor pe langa copilul meu - FUN Parenting by Cristina Buja

  9. Pingback: De ce am ales sa vorbesc despre moartea copilului meu si de ce recomandat tuturor sa faca asta - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: