Terapia … drumul catre tine

Merg la terapie de un an și jumătate în mod constant. M-am dus după ce viața m-a biciuit pe pielea goală și n-am știut cum să mă ridic. Sunt mai bine decât am fost când am pierdut-o pe Emma, mult mai bine, dar nu bine. Trăiesc în ups and downs și m-am obișnuit deocamdată și cu senzația asta. M-am dus la terapie de teamă să nu înnebunesc. Am vrut să învăț să fiu iar fericită …  eram atât de speriată de vidul din sufletul meu. M-am dus să mă regăsesc și să pot să privesc viața așa cum e și să o trăiesc așa cum vine. Fără măști și fără ”trebuie să” și fără proiectări de viitor. Să fiu așa cum mă simt dimineața când mă trezesc. Să mă iubesc și când greșesc și când renunț. Să mă las să fac lucrurile pe dos fără să mă pedepsesc pentru asta. Uneori pot mult și alteori puțin. Mi-e groaznic de greu, dar îmi aduce bine.

Terapia nu te face mai bine la început, te face mai rău. Anulează mecanismele de apărare, ca și cum ai sta în fundul gol în mijlocul orașului și ai întreba trecătorii care e drumul spre casa ta. Dar când ajungi acasă, la tine, și îți dai seama câți ani ai trăit departe, știi că a meritat să stai așa dezgolit poate și pentru mult timp.

Înțeleg oamenii care fug de terapie. E greu să privești atent în lumea pe care te-ai chinui să o construiești cu chin, cu sacrificii, cu renunțări și cu ușurință din când în când. E greu să ajungi în mijlocul ei și să îți dai jos toate măștile și mecanismele de apărare, așa, ca foile de ceapă. Dar în interiorul tău e toată esența. Viața ta e despre tine fix așa cum ești, imperfect, vulnerabil, și bun și rău și cu decizii care aduc bine, și cu greșelile pe care poți sau nu să le mai îndrepți. Abia după ce faci asta, începi să te reconstruiește pentru tine. E greu, dar merită fiecare gram de greutate.

Eu sunt în fundul gol în mijlocul orașului. Uneori îmi vine să urlu de durere. Atunci vreau înapoi în lumea pe care mi-am construit-o 32 de ani cu atâta năzuință. Înapoi nu pot merge și nici nu ar avea sens să o fac. Vreau ca viața mea să fie despre mine în toată autenticitatea mea. Fără măști, fără “trebuie”, fără iluzia fericirii supreme, cu binele și cu greul meu. Îmi pare rău că nu am ales drumul către mine mai devreme, chiar dacă stau acum în fundul gol în mijlocul orașului să întreb trecătorii unde e drumul spre casă … eu sunt singura care îl știu. Eu îl voi găsi.

FotoCredit: ParentingAds

Cristina Buja

Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.