Tati de ingeri

M-am gândit de multe ori să scriu despre asta, dar m-am oprit. Și nu pentru că nu cred că este nevoie, sau pentru că durerea mamei e mai mare, ci pentru că durerea de mamă îmi este mai cunoscută.

Soțul meu ar fi mai potrivit să vă spună despre golul lui, dar el nici nu citește, d-apai să scrie, și de fapt nici nu prea vorbește. Pentru că, de multe ori, așa reacționează bărbații. Dacă nu vorbesc și nimeni și nimic nu le amintește de copilul lor, pot să se prefacă că nici nu a existat, măcar pentru puțin timp.

Am fost furioasă pe Marius pentru asta. Am avut zile când mă simțeam singură în durerea mea, când îl individiam pentru aparenta revenire, apoi mă bucuram pentru el, apoi mă durerea faptul că nu se manifesta, ca și când nu ar fi iubit-o, ca și cum nu m-ar iubi, dar nu erau nimic din toate astea. Nu a mai durut când am înțeles că atât poate el, și ca de fapt nu mai poate și vrea să treacă, pentru că doare rău și el nu știe ce să facă cu asta. Am înțeles că fiecare dintre noi are nevoie, și mai mult, are dreptul să își acopere rănile, așa cum simte, așa cum crede că va ajunge mai curând la a potoli războiul interior și golul din urma lui. Am învățat să îi recunosc semnalele, să îl ascult dacă printr-un miracol vorbea despre Emma, am evitat să pun presiune pe el, să îi povestesc când îmi era clar că nu vrea să asculte și să îi reproșez tăcerea. I-am cerut, verbal și calm și blând și plângând, evident, să mă lase să fiu cum simt și să îmi revin în timpul meu, să mă asculte când mă umplu prea mult chiar dacă nu vrea să audă. Uneori eu tac chiar dacă aș vrea să îi spun de Emma și uneori el mă ascultă chiar dacă îl simt că ar vrea să nu mai zic de ea ca să o uite, nu pe Emma, ci durerea pe care o asociează cu ea.

Noi 3 (2)

 FotoCredit: Cristina TR

Pierderea unui copil este o lovitură emoțională pe care bărbații crescuți cu ideea că nici lacrimile nu sunt pentru ei, și trebuie să fie puternici, nu o pot integra, nu o pot accepta. O ascund sub preș până își găsește supapă în situații în care nici nu te-ai gândi inițial că este doar despre asta, durerea de a-ți pierde propiul copil. Da, tată de înger, este copilul tău făcut din tine, chiar dacă, poate, nici nu ai apucat să îl atingi. Uneori durerea este mai profundă la mame, mai ales atunci când nu au trăit cu copilul înafara înăuntrului lor, pentru că relația fizică nu a existat și pentru tată, nu au trăit împreună. Dar nu vă măsurați durerea și mai ales nu vă cereți unul altuia să o duceți la fel, să reacționați la fel, să vă întoarceți în același timp la viața dinainte de pierdere, să fiți cum erați. Niciunul dintre voi nu mai e cum era, chiar dacă, poate, vă luptați atât de mult să fiți.

Nu am scris asta pentru mine, am scris-o pentru voi, mame care vă pierdeți copilul și simțit că suntem la finish și cu omul pe care îl iubiți și cu care Universul sau Dumnezeu sau cine o fi, vă obligă să împărțiți cea mai mare durere, după ce ați trăit cea mai mare fericire. Țineți-vă de mână și mai dați-vă timp! Apoi vedeți voi ce va mai fi!

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

 

1 Comment

  1. Anca

    Emoționante cuvinte. Si un subiect sensibil. Eu nu am trecut printr o experiență ca a voastră, am avut insa si noi o perioadă grea si recunosc ca mi a fost foarte greu sa pricep modul lui de gândire și reacție in acele momente. Si mi a luat extrem de mult timp sa il înțeleg.

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

%d bloggers like this: