Suntem prea mici, oricat de mari ne-am incapatana sa ne credem

Am mers ușor cu vântul ăsta lovindu-mă aspru peste față și m-am gândit la noaptea în care am născut. La teamă, nerăbdare, neputință. Cât de mici suntem de fapt. Când de greu construiești și cât de ușor ți se dărâmă. E prea frig în lumea asta. Suntem prea mici, oricât de mari ne-am încăpățâna să ne credem.

Frig era și atunci. Nu frigul mi-a înghețat inima, trauma a făcut-o. Dacă m-aș fi lăsat atunci să simt și să înțeleg ce pierdeam, ce mi se lua și cum, m-aș fi dizolvat în mii de părți inexistente. Dar un copil mă aștepta acasă. Copil care a venit să mă vadă în salonul acela rece. I-am zâmbit forțat. Cât de mult îl iubesc, cât de mult o iubesc și sora pe care el nu va avea cum să o iubească în lumea asta. Nu știu cum să îi spun de ce nu mai e. Mă întreabă mai rar și asta mă ajută. Într-o zi nu va mai fi rar, într-o zi va putea să priceapă, iar eu nu știu acum ce îi voi spune. Poate voi ști atunci.

Se face iar rece și bate vântul și îngălbenesc frunzele și eu mă pierd din când în când într-o poveste pe care nu mi-am construit-o așa. Într-o toamnă caldă, nu de mult, deloc de mult, îmi scoteam burta la soare și ficiorul de mână, faceam ploaie din frunze uscate și mă simțeam zână în cea mai frumoasă poveste pe care mi-am scris-o.

Azi merg cu vântul ăsta rece în față și rememorez o poveste care s-a terminat în fața maternității Regina Maria. Nu așa credeam că voi ieși de acolo. Jupuită, înghețată, ruptă și defectă.

Va veni zăpada iar. O urăsc. Albul ăla rece, ca un spital, sloi … imaculată, mincinoasă, îți promite derdeluș pentru distracție și te aruncă în mocirla ascunsă pe dedesupt. Cine se gândește acum la zăpadă, nu? Eu și omul de mâna căruia îmi târâi surd durerea. Și David care o așteaptă să se ascundă sub ea. Dacă ai ști iubire ce te pândește uneori sub un alb imaculat …

Cine se gândește la moarte când abia se naște? Suntem prea mici. Poate voi reușiți să vă mai credeți mari. Eu tot aflu cât de mici suntem, de un 1 și 8 luni când povestea s-a oprit în fața unei clădiri uriașe … alb, imaculat și rece.

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

5 Comments

  1. Otilia Ciulanescu

    Te citesc cam de un an de zile cand te-am descoperit intamplator cautand ceva pe google si zile la rand, in timp ce imi purtam fetita sa doarma, aflam din postarile tale povestea ta. Cu noduri in gat inca citesc trairile tale. As vrea sa te pot incuraja cumva, dar stiu ca e imposibil. Pot doar sa iti trimit o imbratisare si sunt convinsa ca vei fi puternica in continuare, chiar daca e cumplit de greu.

    Reply
  2. Nicoleta Roșu

    Te citesc de ceva vreme, mai exact de când sunt și eu mama de înger Codrin, și … am vrut de multe ori să-ți scriu când citesc cate un articol de-al tau dar nu mi-am găsit cuvintele niciodată. Și pentru mine este o zi trista azi, se împlinesc 5 luni de când cel de-al treilea copilaș al meu s-a nascut fără suflare. Stiu doar că el e cu noi și e alaturi de fratele și surioara lui. Te îmbrățișez

    Reply
  3. Claudia

    Te imbratisez strans! De foarte multe ori simt ca sunt la fel de mica si ma las in mana Lui, care stie bine ca nici o intamplare nu e doar o intamplare…. Stiu ca nu e sens in tot greul asta, dar cred ca e un rost. Putere, draga mea!

    Reply
  4. Natalia

    Te imbratisez, Cristina! Ma gandesc des la tine si la durerea ta…

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc si te imbratisez cu drag :*

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: