Si baietii plang cateodata. Chiar si barbatii! De ce e bine sa ii lasam sa planga?

– Mami, eu nu vreau să merg la bunici.
– În regulă. Aș vrea, te rog, să îmi explici care este motivul. Eu știu cât de mult te distrezi acolo și cât de mult te iubesc bunicii și cât de bine au grijă de tine.
– Mami, mie nu îmi place că tataie nu mă lasă să plâng când îmi este dor de tine.

Am discutat o vreme, în timp ce ne jucam cu piesele de Lego, apoi, mai târziu mi-a zis iar:

– Mami, mă duc la bunici, dar mie când o să mi se facă dor de tine pot să mă ascund să plâng?
– De ce să te ascunzi? Poți să plângi oricând simți nevoia asta. E normal.
– Da, știu, tu zici asta, dar tataie zice că băieții mari nu plâng. Și, mami, dacă o să îmi fie rușine pot să te sun pe tine să plâng cu tine?
– Sigur iubirea mea. David, te rog să mă asculți cu atenție. Să știi că toți oamenii plâng, și toți oamenii au dureri și simt dor. Și băieții mari, și bărbații. Și tataie. Doar că și el se ascunde pentru că și lui i s-a spus că băieții mari nu plâng. Și tataie îți spune să nu plângi pentru că el nu știe cum să te ajute. Te iubește, dar chiar dacă este un bărbat mare nu știe cum să te ajute.

Plimbam pe parchet fiecare câte o mașină. A lui mai rapidă, că avea și roți, eu rămăsesem în urmă cu ansamblatul:

– Mami, dar poți să îi spui tu că este în regulă să plângă și el când îl doare?
– Da, iubire, pot să îi spun. Dacă mă va asculta va depinde doar de el. Ce te rog eu este să nu uiți că și băieții plâng câteodată. Chiar și bărbații! Așa că este în regulă să plângi când ți se face dor de mine, sau de tati, sau de altcineva, sau când te doare ceva.


Știu că este greu să schimbăm mentalități cu atât mai mult cu cât ele au fost realitatea noastră cândva. Am crescut departe de noi înșine și părinții noștri chiar și mai departe de ei și tot așa. Știu că nu ne-a învățat nimeni ce să facem cu durerile din noi. Că dacă te doare capul iei o pastilă, dacă te doare sufletul, fugi și negi. Cam asta am învățat toți.

La fel cum am învățat că trebuie să fim puternici. Că doar cei slabi plâng. Știu cât de mult îl iubesc bunicii pe David și cât de mici și speriați se simt când mândrul plânge după noi. Pentru că vor să trăiască și cu el și să fie fericit cu ei. Și se tem că dacă știm noi că plânge, îi vom pune să ni-l aducă acasă la orice oră. Pentru că nu știu nici ei ce să facă cu suferința lor atunci când își văd odorul suferind.

Soluția e pe cât de simplă pe atât de greu de aplicat. Îl lași să plângă. Te așezi lângă el, îl mângâi, îi validezi emoțiile, le accepți normalitatea, îi vorbești și îl lași să își îmbrățișeze dorul.

”Știu că îți este dor de mami. Mâine seara vei merge la ea. Știu că este greu când simți dorul cuiva, și mie îmi este dor de copiii mei când nu îi văd mult timp. Este în regulă să plângi. Sunt aici lângă tine. Dacă te ajută putem să ne uităm împreună la pozele cu mami și cu tati sau putem să îi sunăm”.

Știu că varianta asta îi sperie pe bunici și pe unchi sau cu cine mai stă copilul, pentru că există teama că va plânge și mai tare. Va plânge exact cât are nevoie să plângă, apoi va avea încredere că poate fi el, el tot, cu absolut orice simte. Nu va deveni un plângăcios, în schimb va dezvolta în el capacitatea de autoreglare emoțională.

Și dacă vorbiți cu copiii despre emoții și le stați alături când duc lupte interne pe care nu le cunosc, aveți toate premisele de a-i ajuta să înțeleagă ce sunt emoțiile, de unde vin și ce pot face cu ele. Emoțiile dureroase există în copiii noștri și vor exista întotdeauna, dar dacă pe noi ne sperie, puteți să vă închipuiți pentru o secundă cât de tare îi pot speria pe ei? Îi dor, se manifestă, pe noi ne sperie, ei trag concluzia că e ceva rău ce ar trebui să nu se mai întâmple, și totuși inevitabil se va întâmpla iar, și ei se vor simți defecți și producători de suferință. E dureros să te simți defect și neadecvat!

Fiți acolo lângă ei când îi doare și ajutați-i să înțeleagă normalitatea emoțiilor lor. Doar așa veți putea crește adulți sănătoși emoțional care trăiesc cu toată deschiderea și încrederea în ei înșiși. Și bunicii ne pot ajuta să îi creștem așa!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: