Sa nu ne mai ascundem suferintele de copiii nostri. Sa fim umani!

David îmi predă cele mai bune lecții din viața asta, trebuie doar să îl ascult și o fac. Stăteam la masă în bucătărie, bun loc pentru lecții și îmi spune, așa brusc:
– Adulții nu plâng niciodată, mami, doar copiii plâng.
– Ba plâng și adulții, cum să nu? Eu am plâns de foarte multe ori.
– Eu nu te-am văzut, mami.

M-am oprit pentru o secundă. Voiam să îl contrazic, dar am tăcut, dacă spune că nu m-a văzut înseamnă că așa e, pentru că da, de multe ori m-am ascuns de el. Îmi era teama că suferința mea îi va produce lui suferință. Am vrut să îl protejez fără ca el să îmi dea vreun indiciu că îmi cere asta. L-am confundat cu mine, eu mică, când mi se cerea să mângâi rănile părinților mei și să îi ajut. Eu nu i-am cerut să mă ajute, că nu e treaba lui, nici nu îi voi cere, în schimb am făcut altceva, m-am ascuns, fără să îmi dau seama că îi transmit că adulții nu plâng. De parcă adulții nu ar suferi !?

– Ai dreptate, nu m-ai văzut de fiecare dată când am plâns pentru că m-am ascuns. Îmi era teamă să nu suferi tu pentru că sufăr eu. Când plângeam de dorul Emmei îmi era teamă să nu îți fie și ție dor.
– Mami, dar poți să plângi cu mine. Eu nu am o soluție cu Emma, dar stau lângă tine și te mângâi. Poți să plângi lângă mine, mami.

Și are dreptate, să plâng lângă el înseamnă să mă cunoască toată, cu durerile și fericirile mele, să mă vadă umană, să fie și el. Să nu caute să devină un roboțel puternic pentru că nu știe să își accepte suferințele, pentru că modelele lui și-au lins rănile, singuri, ascunși în baie.

Îți mulțumesc, David! Îți mulțumesc!

Asta voiam să vă spun, să nu faceți ca mine, să nu vă ascundeți suferințele de copiii voștri. Nu le cereți să vă fie sprijin și nici împlinire, nu e treaba lor, dar arătați-le când vă este greu și lăsați-i să vă vadă când vă ridicați. Vor învăța și ei să o facă. Și viața cu siguranță îi va doborî cândva, mai mult sau mai puțin, important este să creadă cu adevărat că se pot ridica de oriunde. Ca părinții lor!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Daniela

    Felicitări! Super articol!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Multumesc din suflet! :*

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: