Când am început să lucrez la Centrul Comunitar Generații, ca asistent social, aveam 22 de ani. Practic, aproape un copil, cu diplome încă neridicate de la facultățile la care studiam. Acolo am crescut și m-am format ca specialist, cum cică se spune că ești după ce testezi multe, greșești și reușești, si musai înveți ceva din fiecare variantă. Acolo am înțeles și despre respectul de dincolo de apelative.
Acum 6 ani la Centrul Generații cu două moțate adorabile 🙂
Primii beneficiari cu care am lucrat, erau copii, de-adevăratelea, nici buletine nu aveau. Unul dintre colegii deja experimentați în lucrul cu categorii sociale defavorizate, dar nu numai, mi-a sugerat să le cer copiilor să îmi spună ”domnișoara Cristina”, fiindcă așa îi voi învăța să mă respecte sau să mă ia în serios. Cam la ca școală. Nu am simțit că mi se potrivește, dar am ascultat. Am fost ”domnișoara Cristina” vreo 2 ani, apoi am trecut la ”doamna Cristina”, pentru că, nu-i așa, m-am căsătorit 🙂 .
Chiar și atunci când am preluat componenta de ”tineri postinstituționalizați” din program, și făceam cu ei consiliere, orientare profesională și multe alte activități care să îi ajute în viața nu tocmai ușoară pe care o duceau, am rămas la ”doamnă”. Erau două tinere mai mari decât mine ca vârstă și îmi spuneau așa. Mi se părea în continuare ciudat, dar mulți beneficiari deja se învățaseră așa și lucrurile mergeau de la sine, nu mai aveam cum să întorc domnitul ăsta.
Respectul nu se oferă chiar așa, automat, ca o garanție!
A fost bine sau rău? Nu cred nicio variantă, dar sigur nu acolo era pitit respectul și sigur nu asta îl definește. Respectul nu se oferă chiar așa, automat, ca o garanție. Respectul nu se impune, respectul se obține și se poate pierde. Respectul se oferă pe ambele sensuri, nu doar de la cel mic la cel mai mare. Nu poți să tratezi cu nerespect un om, indiferent de vârstă și la final să îi ceri respectul. Nici dacă ești profesorul lui, sau antrenorul lui, sau supraveghetorul lui. Nici dacă ești părintele lui.
Știu că mulți dintre ei m-au respectat și m-au luat în serios, pentru respectul și atenția pe care le-am oferit-o. Nu pentru numele de ”doamnă”. Am simțit respectul la fiecare zâmbet pe care mi-l ofereau imediat ce mă vedeau, la fiecare îmbrățișare. Am simțit simțit și mai mult de atât, de fiecare dată când îi certam, pentru că o mai făceam, și le vedeam regretul că au greșit și certitudinea că vor face tot posibilul să îndrepte. Evident că se mai repetau greșelile 🙂 . Dar eu continuam să îi învăț, să îi accept, să îi îndrăgesc. Am simțit că respectul nu a stat în apelativul ”doamnă”, la fiecare telefon și mesaj pe care l-am primit de la ei, când le era greu și aveau nevoie de un sprijin. La fiecare telefon dat să îmi spună ”La mulți ani” sau să mă anunțe de reușitele lor.
… îmbrățișări din Rai …
Am simțit că a fost respect atunci când au trecut pe lângă mine pe stradă și m-au strigat ”doamna Cristina”, și nu au ales să fugă pe celălalt trotuar când ar fi putut să o facă. După 6 ani, destul de posibil să nu îi fi recunoscut de la câți ani au trecut și cât de mari s-au făcut. Și m-au îmbrățișat. Știți cum se simte când te îmbrățișează un om care nu are nicio datorie să o facă? Cum se simte când îți mulțumește pentru ce ai făcut pentru el când nu aveai nicio datorie să o faci? Ca în Rai.
Am 32 de ani și lucrez la aceeași fundație, cu alți beneficiari, după ce m-am plimbat prin multe programe și nimeni nu îmi mai spune ”doamna Cristina”. Nu mi se potrivește. Dar încă primesc îmbrățișări din Rai.
Sursă poza: Tushar Rathour @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
